Doamne, ajută!
Între însemnele episcopale ale unui ierarh se numără toiagul (bastonul), realizat de obicei din lemn, care este utilizat preponderent în afara spațiului liturgic și pe care îl poartă și stareții și starețele, și cârja arhierească, realizată din metal, care este destinată îndeosebi momentelor festive. Ambele sunt însemne ale păstoririi şi conducerii unui popor, a unei comunități, fiind menționate și în Sfânta Scriptură (Miheia 7, 14; Psalmii 2, 9).
Purtarea de către ierarh a unui toiag sau a unei cârje speciale este menționată istoric în secolul al V-lea în Galia, în secolul al VII-lea în Spania și în secolele VI-IX în rânduiala hirotoniei episcopilor în Biserica Siro-Orientală. Acest însemn este amintit de Theodor Balsamon în secolul al XII-lea și de Sfântul Simeon al Tesalonicului în secolul al XV-lea.
Cei doi șerpi folosiți pentru a decora capătul cârjei, având o cruce între ei, sprijinită uneori pe un mic glob, sunt atestați începând cu secolul al XVI-lea, simbolizând înțelepciunea arhiereului, potrivit textului evanghelic de la Matei 10, 16.
Se pare că această cârjă era înmânată de împărat în palatul imperial, confirmând astfel statutul pe care urma să îl ocupe episcopul în stat și în comunitate. O posibilă sursă de inspirație o constituie toiagul lui Hermes, în mitologia greacă acesta fiind zeul mesager şi protectorul curierilor şi păstorilor, sau în cea etruscă, caduceul fiind semnul oricărui mesager sau ambasador al împăratului, ce beneficia astfel de o anumită „imunitate diplomatică” şi putea da sentințe de judecată în locul împăratului. Acesta este și motivul pentru care episcopul nu intră în altar cu cârja arhierească, ci o lasă lângă icoana Mântuitorului Hristos – Veșnicul Arhiereu.
Cele expuse constituie o explicație sumară, o documentare temeinică revelând și alte detalii.
Pace și bucurie!
