„Sărut mâna, Înaltpreasfințite Părinte!
Vă mulțumesc pentru răspunsul la întrebarea anterioară. Acum, dacă nu vă supărați și sper să nu deranjez prea mult, aș mai avea o nedumerire, o frământare.
Dacă o persoană, încă din copilărie, a avut parte de abuzuri de tot felul ani în șir, a fost lipsită de apărare, de sprijin, de afecțiunea părinților, cum credeți că va crește ea, ce adult va deveni? Oare va putea fi vreodată la același nivel cu alți oameni care poate au avut o copilărie fericită sau care au fost mai puternici și au depășit anumite situații?
De ce o astfel de persoană, dacă își dorește să intre în viața monahală, este respinsă mereu și mereu și este numită ca fiind bolnavă? Bineînțeles, mă refer, dacă simte chemarea pentru viața monahală, nu doar dintr-o decepție, sau la supărare, sau dacă vede mănăstirea ca pe un refugiu.
De ce o persoană care are o suferință sufletească mai profundă nu este primită de către maica stareță în mănăstire? Oare mănăstirea nu poate fi considerată un spital duhovnicesc? Oare Hristos vrea să Îi slujească doar oamenii „sănătoși„? Oare El nu îi accepta și pe cei cu o neputință sufletească sau trupească? Poate greșesc, părinte, dar spuneți-mi Sfinția Voastră, cum este corect. Înțeleg că o persoană cu o anumită boala psihică, da, într-adevăr, poate nu ar face față într-o mănăstire, sau poate că maicii starețe îi este teamă să o primească, crezând că ar putea face ceva rău.
Dar eu mă refer strict la cazul meu. Oricând aș putea dovedi prin acte medicale că nu am o problemă psihică. Am și binecuvântarea duhovnicului, care mă cunoaște de 8 ani.
La Mănăstirea …, la Mănăstirea … am întâmpinat această respingere. Eu am fost sinceră, deschisă, am povestit maicilor starețe drama mea, toată viața mea, toată suferința, durerea; și părea că m-au înțeles, dar mai târziu… E normal și firesc, că nu poți obliga pe nimeni să te accepte, dar aș vrea să știu de ce un om care a avut parte de suferință nu mai are dreptul la mântuire? Dacă eu simt chemarea aceasta de mai bine de 10 ani…
De ce un om cu sufletul bolnav, rănit, este respins chiar de acolo de unde ar trebui să primească mai multă înțelegere și îndurare?”
