„Sărut-mâna, Părinte!
M-am poticnit cu mintea în pasajul citit azi din Sfânta Evanghelie și mă tem că ajung la hulă. Este vorba despre fragmentul din Evanghelia după Ioan, 3: 16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”.
Pentru că nu se cade să scrii orice și oricum despre Dumnezeu, voi folosi o analogie. Dacă cineva ar spune că tatăl meu l-a iubit atât de mult pe copilul vecinului, încât de dragul lui m-a dat pe mine, singurul său copil, să fiu chinuit și omorât, ca fiul vecinului să nu moară, ar suna un pic ciudat. Adică mi se pare că sunt două variante – ori pe mine, copilul lui, nu m-a iubit de vreme ce poate lua decizia ca eu să fiu dat la chinuri și moarte, indiferent de motiv, ori dacă pe mine, copilul lui după trup, lumina ochilor lui, pe care mă iubește mai mult decât pe sine însuși, a îngăduit să fiu chinuit și omorât, atunci dragostea lui nu e o „dragoste comodă”, o dragoste care doar să ocrotească și să mângâie, ci este o dragoste care responsabilizează, o dragoste care dă totul, dar și cere totul. În acest context, dacă tatăl meu, care iubește cu o astfel de dragoste, îl iubește atât de mult pe copilul vecinului, și acest copil va avea aceeași soartă cu mine. Faptul că este astfel iubit de tatăl meu va duce ca, la un moment dat, și el să fie dat la chinuri și moarte. Ori, asta nu se prea potrivește cu ce am eu în minte când mă gândesc la dragostea paternă – ocrotire, sprijin, mângâiere. Orice copil, atunci când se simte amenințat sau în pericol, aleargă la tatăl său, pe care îl vede mare și puternic, ca la un liman, ca să afle scăpare. Și acest tată, în care copilul își pune, în toată vremea, nădejdea, să îl dea sau măcar să îngăduie chinuri și moarte?!
Ori încotro merg cu mintea, nu termin bine, nu ajung la lumină. Vă rog să mă așezați pe o linie corectă.
Mulțumesc.”
