Transpusă în versuri simple, ușoare, sub forma unei poezii liturgice, slujba redă, într-o succesiune de tablouri criante, intense, din ale cărei ecouri răzbate o teologie adâncă, exprimată în cuvinte simple, neornate inutil, evenimentele premergătoare și conexe acestui fapt istoric de mare însemnătate pentru creștinătate. Ecourile care răzbat din versurile acestei slujbe revelează, din punct de vedere teologic, interdependența puternică, vie, dintre taina lui Hristos și taina Fecioarei Maria. Taina Lui este, de fapt, taina ei.
Prohodul Maicii Domnului este o slujbă din cadrul Utreniei praznicului Adormirii Maicii Domnului, prin care se cinstește sau se comemorează moartea, îngroparea, învierea și mutarea la viața veșnică a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sărbătoarea, recunoscută și prin apelativul „Paștile Născătoarei”, este indestructibil ancorată în taina nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, dar și în modul în care Ortodoxia stabilește o conexiune de o importanță capitală între taina morții și mutării la viața veșnică a Maicii Domnului și taina morții și învierii Domnului nostru Iisus Hristos, exprimată chiar în catrenul de debut al slujbei Prohodului: „În mormânt, Viață, / Pus ai fost, Hristoase, / Și-a vieții Maică-acum intră în mormânt / Și se mută la viața cea de sus” (I, 1)”.
Transpusă în versuri simple, ușoare, sub forma unei poezii liturgice, slujba redă, într-o succesiune de tablouri criante, intense, din ale cărei ecouri răzbate o teologie adâncă, exprimată în cuvinte simple, neornate inutil, evenimentele premergătoare și conexe acestui fapt istoric de mare însemnătate pentru creștinătate. Ecourile care răzbat din versurile acestei slujbe revelează, din punct de vedere teologic, interdependența puternică, vie, dintre taina lui Hristos și taina Fecioarei Maria. Taina Lui este, de fapt, taina ei.
Prohodul, o creație teologico-literară a secolului al XVI-lea, alcătuit de profesorul Manuel Corinteanul, fost profesor la Școala patriarhală din Constantinopol, trecut la Domnul în 1530, tradus la noi de Ioan Prale Moldoveanul, pe la 1810, este împărțit în trei stări sau grupe, inegale ca număr de strofe. Grupa sau starea întâi cuprinde 77 de strofe, a doua 63, iar a treia 48, prima strofă din fiecare stare repetându-se la sfârșitul acesteia. Fiecare strofă este precedată de câte un stih din Psalmul 118, dar care nu se citește în timpul cântării și nici nu se cântă, tocmai pentru ca să nu se îngreuneze cântarea. Strofele Prohodului nu au o logică a expunerii, ci sunt un fel de țâșniri spontane ale sufletului autorului.
Melosul Prohodului surprinde durerea momentului, exprimată prin însăși linia sa melodică: primele două stări se cântă pe glasul 5, iar a treia pe glasul 3.
Sigur, cântarea are în sine și o notă de optimism și de bucurie, fiind vorba despre o moarte întru înviere: „Și a vieții Maică — acum intră în mormânt / Și se mută la viața cea de sus” (I, 1-2). Troparul surprinde mutarea Fecioarei la viață prin însăși rațiunea de a fi Maica Vieții.
Cele trei stări sunt constituite din tablouri succesive ce evocă momente care se raportează la evenimentele istorice petrecute în preajma adormirii Maicii Domnului, iar paleta celor 191 de catrene enumeră rațiunile pentru care Maica Domnului trebuie preacinstită.
Raportul cu Fiul lui Dumnezeu îi conferă aceste drepturi, ea fiind cea prin intermediul căreia pământul Îl primește ca locuitor pe Însuși Dumnezeu, pe Omul cel Nou, pe Stăpânul Cerului — „Tu născând Viața, / Pe a tot-Dumnezeu […] și viața schimbând-o…”, (I, 2) —, și cea care a însumat și concretizat în istoria umanității dezideratul de reintrare în comuniune cu Dumnezeu a întregului pământ, a tuturor oamenilor: „Certați cu Dumnezeu / Ne-am împăcat / Întru tine, Născătoare de Dumnezeu” (I, 53).
Unicitatea ei rezidă din faptul că este reprezentarea și continuitatea umanității vechi (Fiul Mariei aparținând genealogic neamului lui David, al lui Avraam, al lui Adam), dar și răsturnarea acestei continuități printr-o naștere nouă, excepțională, „fără prihănire” (I, 5) a „noului Adam” (I, 6). Ea este unică într-un mod eminent, iar versurile Prohodului dau mărturie în acest sens: „neamurile ai întrecut” (I, 9), a fost „mutată negrăit de pe pământ” (I, 20), „Viața lumii născu” (I, 29), „Din curate sângiuiri / Luând trup Hristos” (I, 60), „[…] ai născut pe Împăratul cerurilor” (II, 12), „[…] Cuvântul […] din tine, Pruncă, / Se născuse fără ispită de bărbat” (II, 56), „Fără de sămânță / Născând Viața lumii” (III, 32), „Firea cea de om / Întreci, de Dumnezeu Născătoare, / Căci fecioară ai rămas după naștere” (II, 58) etc.
Poziția unică a Fecioarei Maria e conferită nu doar prin expresiile laudative „Preasfântă, nenuntită, Născătoare” (I, 68), „Ne-ntinată Maică” (II, 38) și „Tu între femei / Întrecut-ai hotarele firii, / Căci tu singură-ai avut adormirea ta, / Mai slăvită decât orice muritor” (II, 28), ci și de calitatea ei, exprimată în termenii unui paradox, de Parthenometer: „C-ai purtat pe Dumnezeu cel neîncăput / Ce în tine-a încăpea a primit” (I, 76), „ […] născând Viața / și […] Biruind legea firii” (III, 16). Ontologic, ea a reușit să cuprindă în adâncurile ei Necuprinsul.
Tot în termeni antinomici este redată mutarea, adormirea ei și în următoarele versuri: „[…] cea care Viața lumii născu / Morții celei firești părtașă s-a făcut” (I, 29) și reluate în: „Mutatu-te-ai de jos / La viața cea de sus” (I, 33). Versurile concentrează ideea transfigurării mormântului ce cuprinde pe cea care este Izvorul Vieții în scară către cer, în mijloc și sens de urcuș duhovnicesc. Acesta reprezintă unul dintre paradoxurile centrale cu raportare la această sărbătoare a Maicii Domnului și el rezultă din moartea și înălțarea Mântuitorului Însuși, căci El este trecere, Cel prin care și în care omenirea trece de la moarte la viață. Adormirea Maicii Domnului nu face altceva decât să reafirme, să restabilească în aceleași coordonate locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi și face ca mormântul să fie perceput ca poartă a raiului.
Sărbătoarea întărește menirea învierii, precum și rolul avut în iconomia mântuirii, pentru care tot universul, lumea de la „Margini pân-la margini” (I, 21), „Prea cucernici preoți / Și popor credincios” (I, 10), „Mulțime de pustnici, / Cete de cuvioși / […] tineri și fecioare, cu cei bătrâni” (I, 11), „soborul apostolesc” (I, 21), dar și „domni ai lumii” (I, 12) împreună cu „Coruri de Arhangheli / Și de Îngeri cete” (I, 22),„întreg soborul cel îngeresc” (I, 24) sau cu ale „muntelui saduri” (I, 15) îi datorează preacinstire.
Literatura ortodoxă cuprinde o gamă variată de relatări ce fac referire la moartea Maicii Domnului și intrarea ei în viața cerească, o parte din ele întrevăzându-se pe parcursul versurilor. Astfel, atât sinaxarul din Minei, cât și catrenele dezvăluie o serie din evenimentele petrecute la cinstita ei adormire: aflarea veștii mutării ei de la cele pământești prin Arhanghelul Gavriil (I, 14), bucuria Maicii la vestea revederii Fiului (I, 13), urcarea ei pe Muntele Măslinilor (I, 17), minunea petrecută aici, când copacii i s-au plecat înainte, ca niște slugi însuflețite (I, 15), prezența stâlpării de finic prin care Arhanghelul Gavriil și-a întărit spusele (I, 14), răpirea „de nori” a Apostolilor și aducerea lor „prin văzduh” (II, 17-18).
Nu lipsește nici relatarea referitoare la pedeapsa prin orbire a iudeilor celor ce au vrut să răstoarne patul pe care trupul Maicii era depus (III, 39-40), amputarea miraculoasă a mâinilor celui ce a vrut să ispitească puterea divină, dar și minunea restabilirii condiției inițiale prin credința și pocăința lui (I, 35-36; II, 24), sau cea referitoare la închinăciunea lui Petru și a lui Pavel (III, 27-28) pentru Preasfânta Fecioară, „vas ales” (II, 22).
Versurile „Strigăm toți cinstitul / Glas al lui Gavriil, / Bucuria tuturor credincioșilor: / Bucurie fie-ți, Maica Domnului” încorporează o imagistică aluzivă la evenimentul Bunei Vestiri și la aceeași închinăciune primită din partea Arhanghelului. Laitmotivul decantat e bucuria; bucuria care trece la toată omenirea, o constantă spirituală omniprezentă în viața tuturor creștinilor. Simetria este de ordinul evidenței, momentul acceptării venirii în lume a Fiului, a începutului vieții Lui pământești și plecarea Maicii la El, deci a sfârșitului vieții ei pământești, au loc în cadrul acelorași cuvinte elogioase: „Bucură-te”.
Dacă imaginea Maicii Fecioare apare ca icoană a Bisericii care poartă în ea pe Hristos și-L arată lumii, nu putem trece cu vederea nici cealaltă imagine a ei, din nou prezentată ca paradox, cea a primirii sufletului ei în mâinile Lui, evidențiată de mai multe ori în text, însă în special în starea a doua, și ilustrată de versurile „Prunc fiind Iisus, / Fiul Celui de sus / Se purta de preacuratele tale mâini, / Iar acuma El poartă-n mâini sufletul tău”.
Fiul lui Dumnezeu Care a fost ținut în brațe de către Mama Sa când era copil este Cel ce primește acum duhul ei, în brațele Sale. Este gestul suprem de reciprocitate a iubirii.
Tabloul încredințării sufletului ei cel curat în mâinile Fiului care o primește să sălășluiască printre sfinți asemenea unei făclii aprinse și a unui „vas ales” (II, 22) are valențe comune cu sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului. Ecouri vechitestamentare se întrevăd și în catrenele privitoare la prorocii ce au vestit adormirea (I, 51), la psalmii lui David (I, 55) sau la termenii de comparație prin care Fecioara și rolul său în lume au fost prevestiți. Astfel se regăsesc în textul Prohodului formulări de tipul: „stâlpul cel de foc” (I, 71), „[…] rug / Ce nears ardea în muntele Sinai” (I, 52) pe care Moise l-a avut în viziunea sa, „Scară-naltă însuflată, ce oarecând / S-a văzut de către dreptul Iacov” (I, 73), „Lână udă ce pământul rourezi / Cea pe care Ghedeon te-a închipuit” (I, 74), „Al lui Aaron toiag se mută, / Care pe Hristos nespus Prunc L-a odrăslit / Și rodește pomul vieții veșnice” (II, 36), „Pe cea de mult / Scară-naltă de Iacov văzută” (II, 37) sau odraslă din „a lui Iesei tulpină” (II, 48).
Paleta numelor este variată și bogată, reiterându-se numeroase atribute aparținând Născătoarei. Aceste apelative evidențiază relația lui Hristos cu Maica Sa, chip și expresie a maternității ipostatice, ca exemplu fiind următoarele: „Maică a Vieții”, „Maică a lui Hristos”, „Maică a Cuvântului”, „Maică a Împăratului”, „Maică a Ziditorului”, „Maica Celui Atotziditor”, „Maica lui Emanuel”, „Maica Domnului”, „Preacurată”, „Preasfântă”, „(pururea) (sfântă) Fecioară”, „trează rugătoare”, „rugătoare a tuturor”, „solitoarea lumii”, „caldă solitoare”, „Preafericită”, Împărăteasă (a cerurilor)”, „Cea fără de prihană”, „Stăpâna noastră”, „(Sfântă sau Curată) Pruncă”, „scăpare din nevoi”, „izbăvitoare”, „Născătoare de Dumnezeu”, „aleasă smirnă sfântă”, „Doamnă”.
În simplitatea, concizia și claritatea versurilor radiază bucuria universală și speranța în ajutorul de mijlocire al Maicii Domnului, iar din atmosfera catrenelor reiese calmul, dar și anumite năzuințe ființiale, filtrate de lumina aspirației către cele sfinte și spirituale, versurile oferind întotdeauna o finalitate morală.
Tonul degajat este unul optimist, în termeni elogiativi, de imn versificat — „Cerul și pământul / Cântec de mutare / Glăsuiesc…” (III, 20), „laudă să se glăsuiască” (III, 11), „Neamurile toate / Te fericesc…” (III, 2-3) — ce decantează ideea de preacinstirea Fecioarei Maria, privită prin prisma raportului ei cu Dumnezeu Fiul.
Deși textul nu abundă în figuri de stil, totuși se regăsesc metafore de tipul: „pleacă cerul” (II, 33), „Cartea curată, / În care cu trup S-a scris Cuvântul, / Se închide și se mută…”( II, 39), „Săltați și vă minunați […] / Că Muntele cel preasfânt și dumnezeiesc / Desfătare a aflat” (II, 49), „Al lui Aaron toiag se mută […] Și rodește pomul vieții veșnice” (II, 36) sau comparații de genul: „Arătatu-s-a, […] moartea ta pod vesel / Pe care-ai trecut la ceruri” (II, 50) și „[…] mormântu-ți […] / Se arată rai prea înțelegător” (II, 63), sau epitete cum ar fi: „cereștile (odihne)” (II, 35), „(odihna) cea de sus” (I, 47), „dumnezeiască (cuviință)” (II, 35), „(imne) netrupești” (II, 35), „Împletite glasuri de cerești cântări” (I, 47), dar și personificări ca: „însuflețite Cer / Ce-ai primit pe Domnul” (I, 44) sau „cerul însuflețit” (II, 35).
Astăzi arhiereii și preoții, mulțimea pustnicilor și cetele cuvioșilor, tinerii și fecioarele, bătrânii cu tinerii, domnii și dregătorii lumii sunt chemații să laude: „Strămutarea Împărătesei cerurilor, / Ce a născut pe Împăratul tuturor” (I, 12), închinându-se cinstitei sale mutări „De care îngerii s-au minunat” (I, 4). De asemenea suntem chemați împreună cu Apostolii, alături de coruri de arhangheli și cete de îngeri, să o fericim pe Maica lui Hristos „Ca pe o rugătoare pururea pentru noi / Și ca pe o solitoare pentru toți” (I, 8), care fără prihană a zămislit pe Împăratul tuturor (I, 5, 1213). Așadar, adormirea Maicii Domnului „închide ușa morții, iar neantul este pecetluit cu pecetea Născătoarei de Dumnezeu”!
Prof. Anca Ariton
(text inclus în volumul „Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții”, semnat de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Editura Crimca, Suceava, 2023)