Dacă în articolul din luna aprilie am arătat succint ce presupune migrația și diaspora ortodoxă, articolul de față vă va aduce spre lectură câteva date despre primele comunități parohiale ortodoxe în Italia, urmând ca despre Ortodoxia românească să vorbim în articolul următor.
Prezența ortodocșilor în peninsula italică nu mai reprezintă de multă vreme o noutate în peisajul religios italian contemporan, întrucât are rădăcini cu peste o mie de ani în urmă. Chiar după căderea Constantinopolului în anul 1453 se constituiră primele comunități ortodoxe grecești, dintre care cea mai veche a fost fondată la Veneția, în anul 1498, „San Giorgio dei Greci – Sf. Gheorghe al grecilor”, când grecii obțineau permisiunea de a construi o biserică a lor[1] și să slujească liturghia după ritul bizantin[2].
În secolele următoare, se formau alte comunități la Napoli, Ancona, Livorno, Trieste.
Statutul albertin din 1848 stabilea, în primul său articol, principiul de toleranță față de toate cultele diferite de cel catolic, care era cunoscut ca religie de stat. Astfel, comunitățile ortodoxe nu au întârziat să se bucure de noile oportunități oferite de noul regat, organizându-se pentru asigurarea continuă a slujbelor, lucru care până atunci avea loc sporadic.
La Napoli, ortodocșii greci obțin în anul 1865 administrarea bisericii Sf. Apostoli Petru și Pavel, iar în aceeași perioadă, la Roma, se construiește biserica închinată Sf. Apostol Andrei. De asemenea, organizarea de către Patriarhia Ecumenică în anul 1922 a Exarhatului pentru Europa centrală și Occidentală a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Thyatira și Marea Britanie constituie un și mai mare impuls dat dezvoltării creștinismului răsăritean în Italia.
În perioada următoare celui de al doilea război mondial această dezvoltare încetinește până în punctul de a se opri total, însă Conciliul II Vatican imprimă o nouă accelerare, pentru că datorită unui climat mai relaxat inaugurat de dialogul ecumenic, ortodoxia avea să se răspândească ulterior pe teritoriul italic în noi comunități ortodoxe, însă nu alcătuite doar din ortodocși greci, dar și din italieni care îmbrățișau ortodoxia prin căsătorii mixte sau atrași fiind de frumusețea acesteia.
În 1963 parohiile ortodoxe grecești treceau sub jurisdicția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Austriei și Ungariei, iar la propunerea Patriarhului ecumenic Atenagora, la 26 noiembrie 1970, arhimandritul Ghenadie Zervos era ales episcop vicar al Mitropolitului Austriei și exarh pentru Italia, devenind primul episcop ortodox hirotonit în Italia după 275 de ani. Hirotonia avea loc la Napoli, unde avea să aibă și sediul pentru următorii 25 de ani, în prezența reprezentanților Bisericii Catolice și ai Statului italian. Pe 5 noiembrie 1991 Patriarhul ecumenic Bartolomeu I înființa Arhiepiscopia Ortodoxă a Italiei și Exarhat pentru Europa meridională, de data aceasta cu sediul în catedrala „San Giorgio dei Greci” din Venezia, având ca mitropolit pe Spiridon Papageorge până pe 26 august 1996, apoi, de la această dată, episcopul vicar Ghenadie devenea titular.
Pe lângă ortodocșii greci, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în peninsula italică, avem mărturii despre prezența și a altor naționalități: o comunitate ortodoxă sârbă la Trieste, sub jurisdicția episcopului sârb din Gornji Karlovac. În 1753, ca urmare a dreptului acordat cultului ortodox de către împărăteasa Maria Tereza, de a construi biserici și mănăstiri, comunitatea ortodoxă sârbă și-a construit propria biserică, închinată Sf. Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni. Astăzi, singurele patru parohii ortodoxe sârbe (Trieste, Vicenza, Trezzo sull’Ada și Roma) se află sub jurisdicția canonică a episcopului Andrei Cilerdizc, al Episcopiei Sârbe a Austriei, Elveției, Italiei și Maltei.
Biserica ortodoxă rusă este o altă prezență importantă și veche pe teritoriul italian: primul locaș de cult ortodox rusesc apare în anul 1791, când, la Torino, era fondată o parohie în interiorul Ambasadei Rusiei pe lângă Regatul Sardiniei, iar, mai apoi, cu o tentativă similară[3], însă de scurtă durată, în 1802, una la Napoli[4].
În 1823 se înființa la Roma, pe lângă misiunea diplomatică, o biserică ortodoxă rusă, a cărei constituire fusese deja aprobată cu mai mulți ani înainte – pe 6 octombrie 1803, de către țarul Alexandru I, închinată Sf. Ierarh Nicolae. Cunoscută și sub numele „biserica de la ambasadă”, devine în 1921 biserica parohială a primei comunități ortodoxe ruse din Roma. Între timp, se înființau alte parohii și își construiau biserici proprii în cadrul comunităților de ortodocși ruși din Merano (1898), Florența (1903), Sanremo și Bari (1913)[5].
Astăzi, Biserica Ortodoxă rusă din Italia este compusă din două stavropighii patriarhale și 50 de parohii aflate sub jurisdicția canonică a Arhiepiscopului Vienei și Budapestei, Antoniy Sevrjuk. Acestora se adaugă și parohia din Bari a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor (ROCOR), sub jurisdicția episcopului de Ginevra, Mikhail Donskov.
[1] Schreiner P., Notizie sulla storia della Chiesa greca in Italia in manoscritti greci, în „La Chiesa greca in Italia dall’VIII al XVI secolo. Atti del Convegno storico interecclesiale (Bari 30 aprile-4 maggio 1969”, vol. 1, Padova, Editrice Atenore, 1972, pp. 883-908
[2] Manussacas M. I., La comunità greca di Venezia e gli arcivescovi di Filadelfia, în „La Chiesa greca in Italia dall’VIII al XVI secolo. Atti del Convegno storico interecclesiale (Bari 30 aprile-4 maggio 1969”, vol. 1, Padova, Editrice Atenore, 1972, pp. 45-87
[3] Talalay M., Ortodossia russa in Italia, în „Religioni e società”, 30, 1998, pp. 90-98
[4] Stolz J., Monnot C., Congregations in Europe, Springer, apud Giordan G., Guglielmi M., Be fruitful and multiply… Fast! The Spread of Orthodox Churches in Italy, pp. 53-69
[5] Talalay M. , op. cit. , p. 94