Între numeroşii slujitori ai Sfintelor Altare din Bucovina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, care s-au dedicat cu pasiune cercetării istoriei, vieţii spiritual-religioase româneşti din Bucovina, părintele Dimitrie Dan, prin opera sa, ocupă un loc aparte, deşi, din păcate, s-a numărat printre cei aproape uitaţi de generaţiile următoare, deşi redescoperirea valoroaselor sale lucrări în istoriografia românească nu ar fi decât un act de recunoştinţă şi dreptate.
S-a născut acum 165 de ani, la Suceava, într-o casă scundă de lemn, situată pe Uliţa Rusească, nu departe de biserica Sf. Dumitru, la 8/20 octombrie 1856, fiind singurul copil al familiei Domnica şi Nicolae Dan. Bunicul dinspre mamă, a fost preotul Bunceag din Straja, sat în care mai târziu va sluji el însuşi ca preot paroh.
Clasele primare le-a urmat, între 1864 -1868 la şcoala trivială românească de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, după care a fost înscris la Gimnaziul cezaro-crăiesc din Suceava, (astăzi Colegiul Naţional Ştefan cel Mare), şi apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie (1876 – 1880) a prestigioasei Universităţi din Cernăuţi.
După căsătoria sa cu Elena Homiucă, a fost hirotonit preot în 1881, fiind preot în Jujineţ şi Lujeni, pentru ca apoi din 1896 să se stabilească în Straja, unde va întemeia Societatea de cetire PAZA, al cărei ţel era acela de a lumina poporul, atât pe cel ce ştie carte cât şi pe cel ce nu ştie.
Modelul intelectual pe care l-a urmat părintele Dimitrie Dan a fost părintele academician S. Fl. Marian, dovedit şi din corespondenţa pe care a purtat-o cu acesta.
Opera sa ştiinţifică poate fi structurată în Studii şi articole privitoare la istoria românilor în lumina documentelor, lucrări despre Monumente istorice din Bucovina şi nu în ultimul rând lucrări privind Viaţa materială şi spirituală ale unor grupuri etnice din Bucovina.
Prin opera sa publicată, amintim aici în afara de zeci de studii şi articole (peste 100) câteva dintre cărţile de referinţă în istoriografia românească – Comuna Straja şi locuitorii ei,( Cernăuţi 1897), Die Erbanung des Klosters Suczawitza (1898), Mănăstirea şi comuna Putna, (Bucureşti, 1905), Cronica Episcopiei de Rădăuţi, (Viena 1912), ş.a. părintele Dimitrie Dan a devenit cunoscut şi apreciat în rândul intelectualităţii române, fapt care a determinat conducerea Academiei Române să-l cheme, la recomandarea lui Ion Bianu, în rândurile ei ca Membru corespondent din anul 1904, iar în 1923 recunoscându-i-se meritele în domeniul cercetării istoriei şi etno-folcloristicii româneşti, preocupările pentru cunoaşterea trecutului şi a mentalităţilor diverselor grupuri etnice existente în Bucovina, primea din partea Academiei Române marele premiu Năsturel Herescu.
Tot ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul valorificării ştiinţifice a unor monumente istorice bisericeşti din Bucovina, a fost şi alegerea sa ca membru în Comisia centrală pentru cercetarea şi conservarea monumentelor artistice şi istorice din Viena, mai apoi Membru al Comisiunii Monumentelor istorice din Bucureşti, fiind cooptat în colectivul care a elaborat monumentala monografie Die Bukowina întocmită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la urcarea pe tron a lui Franz Josef I (1848 – 1898), la ea colaborând istorici şi folclorişti de renume : Dimitrie Onciul, Ion G. Sbiera, Simeon Fl. Marian, Ferdinand Zieglauer von Blumenthal, Johann Polek, Raimund Friederich Kaindl, Karl A. Romstorfer etc.
Implicarea părintelui Dimitrie Dan în lupta pentru drepturile fireşti ale neamului românesc din Bucovina, s-a materializat prin participarea la şedinţele Consiliului Naţional din Bucovina, la 27 octombrie 1918 fiind ales în secţia administrativă a acestui organism politic, iar la 15/28 noiembrie 1918, – ziua convocării la Cernăuţi în Sala Sinodală a Reşedinţei mitropolitane a Congresului General al Unirii – se afla printre cei 74 de membri ai Consiliului Naţional care participaseră activ la lucrările înaltului For bucovinean, alături de Iancu Flondor, Ion I. Nistor, Teodor V. Ştefanelli, Aurel Morariu ş.a.
Ceea ce se cuvine să remarcăm în mod deosebit a fost modestia sa, reflectată în faptul că, deşi recunoscut pe plan naţional şi internaţional, niciodată nu îşi etala titlurile şi rangurile care i-au fost conferite, arâtându-se a fi un preot simplu, cărturar care şi-a împlinit misiunea sacerdotală şi misiunea de român, şi care n-a lăsat condeiul din mână decât în momentul când i l-a smuls moartea (D. Marmeliuc).
S-a stins din viaţă, înainte de a împlini 71 de ani, la 25 mai 1927, lăsând în urmă o operă care îl situează în pleiada preoţilor cărturari ai Bucovinei, rămânând un punct de referinţă, întrucât opera sa s-a înscris definitiv în sfera culturii noastre naţionale.