„Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25).
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Suntem în această perioadă tomnatică (octombrie-noiembrie), când noi culegem roadele pământului, pentru care am muncit atât de mult, încă din primăvară. În acest context, Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, pentru a ne fi mai ușor să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, au rânduit să se citească, în cadrul Sfintei Liturghii duminicale, pericope evanghelice de la Sfântul Evanghelist Luca, cu tema milosteniei, bogăției, întrebuințarea averii, scopul și rolul omului pe acest pământ; toate arătându-ne nouă că adevărata bogăție nu este alta decât dobândirea harului Sfântului Duh, știind că Împărăția lui Dumnezeu se pregustă încă din această viață, prin lucrările virtuților și trăirea bine plăcută lui Dumnezeu: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Romani 14, 17).
- Istoric și interpretare
Ne aflăm în Duminica a XXV-a după Pogorârea Duhului Sfânt, care, așa după cum am ascultat, ne-a prezentat, în cadrul Sfintei Liturghii, o întâmplare, rostită de Hristos Domnul, cea cu samarineanul milostiv, pe care o bine cunoaștem, fie din lecturile particulare din Sfinta Scriptură, fie de la Taina Sfântului Maslu, fiind prima Evanghelie care se citește la această Sfântă Taină. Deci, Evanghelia de astăzi reprezintă o relatare, a Mântuitorului Hristos, a unei întâmplări ce s-a petrecut în realitate, în lumea iudaică, și, nicidecum, nu este o pildă, așa cum mulți dintre credincioși, dar și dintre teologi, susțin că este (cf. Luca 10, 30: „Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon”, nu zice „zis-a Domnul pilda aceasta”.
Ne-a uimit și ne uimește în continuare faptul că Dumnezeu ne pune înaintea ochilor noștri duhovnicești modele demne de urmat în călătoria vieții pământești, în drumul epectazei (adică de la chip la asemănare), pe care noi nu le prețuim după valoarea lor, precum, după cum știm, că samarinenii erau disprețuiți de evrei. Însă, așa cum am auzit și așa cum ne mărturisește și Sfântul Apostol Pavel „Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (I Corinteni 1, 28).
Întâmplarea cu samarineanul milostiv este expusă în contextul unui răspuns la întrebarea unui învățător de lege: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29). Vedem că Domnul nostru Iisus Hristos ne prezintă situația sufletească, expusă într-un mod simbolic, după cum urmează să vorbim, a unui om, care cobora de la Ierusalim la Ierihon, căzând între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, l-au lăsat aproape mort, după cum ne mărturisește textul Evangheliei (Luca 10,30). Această situație este, de fapt, starea omului căzut în păcate, depărtându-se de harul lui Dumnezeu, aceasta văzându-o prin expresia „a coborât de la Ierusalim la Ierihon”, Ierusalimul fiind centrul, capitala Țării Sfinte, la 400 de metri deasupra nivelului mării, iar Ierihonul fiind cel mai jos oraș de pe Pământ, aflat la aproximativ 250 de metri sub nivelul mării. Așadar, această coborâre este un simbol al căderii în păcat, în mâinile puterii diavolești, după cum ne învață Sfinții Părinți.
Pe lângă acest om aflat în necaz, cuprins de viforul ispitelor, au trecut doi slujitori ai legii celei vechi, ai templului: un preot și un levit, care, deși ne așteptam să-i sară în ajutorul acestuia, ei fiind propovăduitori ai credinței, iată că s-au arătat a fi nepăsători, nebăgându-l în seamă. Trebuie menționat un lucru important. În legea mozaică, celor care erau preoți sacramentali li se interzicea slujirea, atunci când aceștia se atingeau de cadavre. Orice om care se atingea de un mort devenea necurat, până la sfârșitul zilei, iar în cazul slujitorilor, aceștia erau necurați 7 zile, neputând să se apropie de altar, trebuind să aducă jertfe de curățire și ispășire (Leviticul, Ieșire, Deuteronomul). Deci, se punea foarte mult accent pe litera legii, decât pe faptele legii. În momentul respectiv, vedem că era greu de spus dacă acel om mai trăia sau nu. Astfel, putem înțelege starea gravă de sănătate a celui căzut între tâlhari: „aproape mort” (Luca 10, 30).
Spre o oarecare surprindere a noastră, trecând pe lângă acesta un Om de alt neam, samarinean, i s-a făcut milă de el (Luca 10, 33). Acest samarinean nu este altcineva decât Hristos Domnul, Aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor, Care, legându-i rănile și ungându-l cu untdelemn și vin, simboluri ale Sfintelor Taine (uleiul) și ale Sfintei Împărtășanii (vinul), l-a pus pe asinul său și l-a dus la casa de oaspeți și a purtat grijă de el, simbolizând Biserica, locul unde primim adevărata vindecare, în ambientul harului divin. Mai departe, textul Sfintei Evanghelii ne mărturisește că, a doua zi, samarineanul a dat doi dinari, simbolurile Vechiului și Noului Testament, gazdei, adică preoților, promițându-le că restul plății o va face la întoarcerea sa, adică la Judecata de Apoi. Sfârșitul acestei Sfinte Evanghelii reprezintă îndemnul, porunca Mântuitorului, adresată atât celui căruia îi răspunde, dar, implicit, și nouă tuturor: „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37).
- Mesajul spiritual al pericopei evanghelice
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Multe sunt învățăturile pe care Mântuitorul ni le revelează prin această Sfântă Evanghelie, la care trebuie să cugetăm și noi, făcându-ne pildă celor din jurul nostru, asemenea samarineanului prezentat în această întâmplare.
Citind primele paragrafe ale textului scripturistic de la Sfântul Luca, ne punem următoarea întrebare: de ce Dumnezeu a ales să prezinte, în această pericopă, milostenia printr-un samarinean și nu printr-un evreu, ca cel ce este membru al poporului ales? În Evanghelii, găsim, de multe ori, câte un samarinean, aflat în diferite ipostaze; în cazul nostru, un samarinean milostiv. Ne aducem aminte și de femeia samarineancă, de la puțul lui Iacov (Ioan 3, 1-42), dar și de minunea vindecării celor zece leproși, când recunoștința pentru vindecare a venit doar din partea unui singur om vindecat, care era samarinean (Luca 17, 11-19). Se poate observa că era o problemă cu acești samarineni. Ei erau în conflict cu iudeii; se urau reciproc, de moarte. De ce? Pentru că samarinenii erau considerați de iudei un popor care s-a lepădat de Dumnezeu; cea mai gravă faptă fiind că, după revenirea din exil (și aici de amintim de regele Cirus al II-lea cel Mare, care, în secolul VI î.Hr., (536), acordă libertate poporului evreu din robia babiloniană, s-au amestecat cu popoarele asiatice păgâne, aduse în Samaria, de către regele Asiriei, în timpul acestei robii.
De asemenea, samarinenii erau efectiv în concurență cu iudeii, considerând că credința lor este cea adevărată, deși credința lor era una sincretistă, din cauza amestecului cu popoarele păgâne care își păstrează zeitățile proprii, pe când iudeii credeau într-un singur Dumnezeu, Cel adevărat. În plus, și-au construit templul pe Muntele Garizim (lângă Sichem, în anul 332 î.Hr., în vremea guvernatorului Samariei, Sambalat, conform lui Iosif Flaviu), care se dorea a fi mai mult decât templul din Ierusalim.
Cu toate acestea, Hristos îi arată și ni-i prezintă ca pilde bune. Ei, într-adevăr, nu aveau o credință curată, după litera legii, însă aveau ceva mai de preț: punerea în aplicare a legii. Ce folos aveau preotul și levitul, în cunoașterea Scripturilor, a legii, fiind slujitori la templu, dacă au trecut cu nepăsare pe lângă acest suferind, pe lângă aproapele lor, căzut în ispită? Fiind chiar în acest context în care nu puteau să se atingă de dânsul, ei aveau datoria să anunțe pe cineva de starea acestui om și să-l ajute. Oare Dumnezeu dorește de la noi doar credința? Nicidecum! Ne amintim de textul scripturistic de la Iacov, care ne mărturisește faptul că credința fără fapte este moartă (Iacov 2, 17).
Așadar, ce învățăm de aici? Învățăm că aproapele nostru este tot omul din această lume, care are nevoie de mila și ajutorul nostru și că noi, la rândul nostru, avem nevoie să se găsească un samarinean care să vină cu milă în ajutorul nostru. Desăvârșirea, îndumnezeirea nu se poate dobândi și prin aproapele nostru, aflându-ne în stare de întrajutorare, de dragoste și de rugăciune, unii pentru alții.
În Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel aseamănă lumea cu un trup, al cărui cap este Hristos. „Apostolul neamurilor” subliniază faptul că adevăratul creștin suferă atunci când unul din mădularele Bisericii se află în necaz și se face părtaș bucuriei, atunci când acesta este părtaș acesteia: „Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 26-27).
Așadar, unitatea Bisericii este arătată prin comuniunea și relația noastră cu aproapele, după cum am auzit și în Pericopa Apostolică de astăzi: „Este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5).
Aceste virtuți, pe care trebuie să ne silim să le dobândim, trebuie lucrate alături de Hristos, în contextul împărtășirii noastre cu Trupul și Sângele Dumnezeului nostru, care sunt, antidotul morții și medicamentele nemuririi, așa cum le numește Sfântul Ignatie Teoforul. Să ne arătăm credința noastră prin fapte de iubire față de aproapele nostru!
Un lucru important de menționat este faptul că tot binele făcut în această viață, cu dragoste, ni-l va răsplăti Dumnezeu întru Împărăția Sa, la momentul Judecății, atunci când toate faptele noastre bune vor cântări mult, în ceea ce privește veșnicia bucuriei Raiului. Aceasta o vedem și în Evanghelia de astăzi, atunci când samarineanul zice gazdei: „Ai grijă de el, și ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da” (Luca 10, 35). Această întoarcere, așa cum am menționat anterior, reprezintă momentul Judecății, când ni se va răsplăti nouă tot binele făcut aproapelui nostru.
Paradoxal, Domnul nostru Iisus Hristos este și Cel căzut între tâlhari, bătut, dezbrăcat, rănit, întrucât Mântuitorul se identifică cu fiecare dintre cei bătuți de soartă.
Ne amintim aici de textul Evangheliei din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când Iisus ne spune că atunci când hrănim, adăpăm, îmbrăcăm, primim pe cel străin, și vizităm pe cel bolnav și întemnițat, sprijinim viața fraților mai mici ai Mântuitorului. Binele nostru făcut celui în nevoi este considerat de Iisus Hristos că l-am făcut Lui Însuși (Matei 25, 31-46).
Ce mai învățăm din această întâmplare, fraților și surorilor? Învățăm că adevărata noastră vindecare este în biserică, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Dumnezeului nostru, trăind și participând activ la Tainele Sfintei Biserici, cele care ne vindecă rănile sufletești și trupești.
Părintele Arsenie Papacioc spunea că toată lucrarea bisericii este o taină. Așadar, prezența și lucrarea noastră în comuniune euharistică, ne face să fim mai aproape de Dumnezeu și să trăim cu adevărat, cu Hristos în sufletele noastre. Unde a aflat vindecare cel căzut între tâlhari? În biserică a aflat vindecare. Așadar, conform spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei, „fără de Biserică, nu există mântuire”.
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Important în viață este să ne întrebăm mereu: „ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Răspunsul ni-l dă Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca 10, 27), prezentând, de fapt, cele două porunci rostite de Mântuitorul Hristos, în Evanghelia către Matei, care zice: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”(Matei 22, 39-40).
Așadar, Hristos aduce în lume o poruncă, prin care El Însuși se definește (I Ioan 4, 8): dragostea. Însă, acest îndemn al Mântuitorului, ne învață un lucru extrem de important în creșterea noastră duhovnicească: dragostea față de toți oamenii, indiferent de etnie, de neam, de cultură, de credință.
Apropierea noastră de Dumnezeu este în momentul în care ne apropiem de aproapele. Dragostea față de Dumnezeu se reflectă în dragostea față de aproapele. Aceasta ne-o spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, apostolul iubirii, care afirmă următorul lucru: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe fratele său.” (I Ioan 4, 20-21).
Fie ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne binecuvinteze și să ne ajute în urcușul nostru duhovnicesc, lucrând, cu timp și fără timp, la dragoste, la milostenie, la devotament, la smerenie și la toate lucrurile cele bine plăcute lui Dumnezeu, ascultând, totodată, de îndemnul Fericitului Augustin, care zice: „La lucru, creștinilor, la lucru! Întru aceasta va cunoaște lumea din afară că suntem ucenicii lui Hristos, dacă vom face să sporească binele pe pământ!”. Sus să avem inimile!
Așa să ne ajute Dumnezeu! AMIN!
Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Dosoftei Mitropolitul” Suceava
Profesor Coordonator: Pr. Prof. Dr. Docent Valică Mihai
Elev: Juravle Sebastian
foto credit: doxologia.ro