În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
Hristos a înviat!
„Atunci când ţi-e sete, fericirea e un pahar cu apă.” Așa confirma Liviu Rebreanu (în romanul Pădurea spânzuraților) ostoirea căutării omului, căci fericirea sau bună-cuviința reprezintă potolirea tuturor necesităților vieții biologice și duhovnicești. Setea este un ”firesc”, dar și o căutare, așa cum fericirea este o căutare dar și o stare spirituală. În acest sens, deși nu avea nicio lipsă materială și nicio nevoie din cele lumești, și prorocul David simțea că setea sa duhovnicească, fericirea sa, nu poate fi stinsă cu belșugul celor materialnice și neînsuflețite, și astfel mărturisea: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu…” (Psalmul 41, 1-2). Însăși viața fără cele spirituale este orbecăire, rătăcire fără noimă într-un „pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalmul 62, 3).
Iubiți credincioși,
Întocmai ca și regele David, și Fericitul Augustin de Hipona a avut o viață plină de rătăciri și căutări, lucru confirmat și de propriile cuvinte din Mărturisirile sale: „Neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne!” Așadar sufletul omului se liniștește doar în sânul dragostei lui Dumnezeu, doar în comuniune cu Dumnezeu, doar viețuind întru Domnul. Tocmai întru întărirea acestor idei ni se dezvăluie textul evenghelic de astăzi, din Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetele 5-42. Este o pericopă lungă, după cum ați auzit citindu-se, dar plină de învățături profunde, anagogice, iar prezentarea și explicarea acestora mă obligă a apela la răbdarea și bunăvoința frățiilor voastre pentru următoarele minute. Așadar,
„În vremea ceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său” (Ioan 4, 5).Tot ținutul dintre Galileea și Iudeea era numit Samaria, după Muntele Samariei, căci Somor [Șemer] se numea muntele, după numele celui ce îl stăpânise, precum Scriptura ne deslușește („Şi a cumpărat Omri muntele Samariei de la Şemer, cu doi talanţi de argint şi a zidit pe acest munte o cetate şi a numit cetatea pe care o zidise Samaria, după numele lui Şemer, stăpânul muntelui Samariei.” – III Regi 16, 24) și Prorocul Isaia ne încredințează („Şi capitala lui Efraim este Samaria” – Isaia 7, 9). Și astăzi drumul care merge dinspre Galileea între Ierusalim trece prin Sihar (Askar, după cum se numește acum), lângă Sichem (Nablus). Aici, pe o bucată de pământ cumpărată, Patriarhul Iacov a ridicat Domnului Dumnezeu un altar; mai târziu, Iacov a lăsat locul acesta moștenire fiului său, Iosif, care a fost îngropat aici (cf. Facere 3, 19-20). Așadar, pământul moștenit de Iosif de la tatăl său Iacov era mai cunoscut decât cetatea Sihar și reprezenta un punct de reper în istoria și în geografia biblică.
„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.” (Ioan 4, 6). Fântâna lui Iacov, loc binecunoscut și necesar călătorilor și de mare folos și localnicilor, ne ajută să ne convingem de veridicitatea celor relatate de Evanghelistul Ioan. O fântână în mijlocul unui pământ arid, al unui ținut pustiu și al unei călătorii istovitoare reprezenta speranța vieții, dovadă a grijii dezinteresate față de ceilalți, exemplu faptic al empatiei pentru trecători/călători/locuitori, căci și tradiția românească ne învață că a face o fântână într-un loc public denotă dragoste, compasiune și altruism, aplicarea practică a cuvintelor Mântuitorului: „cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa.” (Matei 10, 42; Marcu 9, 41). Ceasul al șaselea bizantin înseamnă astăzi ”ora 12”, deci la amiază. Atunci a ajuns Hristos la fântâna lui Iacov, la ceasul arzător al amiezii, ostenit de călătorie, nu doar de călătoria dinspre Galileea înspre Iudeea ci, în sens mai larg, și de călătoria neobișnuită dinspre ceruri înspre pământ, dinspre zenit înspre teluric, dinspre transcendent înspre imanent, din sânul Dumnezeirii înspre micimea stării omenești decăzute.
„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.” (Ioan 4, 7). Despre samarineni și ura reciprocă dintre aceștia și iudei am mai auzit în Pilda samarineanului milostiv precum și la Vindecarea celor 10 leproși, dintre care mulțumitor lui Dumnezeu s-a vădit doar ”un necredincios” de samarinean; încă și Hristos a fost ocărât de iudei cu aceste cuvinte: „Oare, nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?” (Ioan 8, 48). Samarinenii îi urau pe iudei fiindcă aceștia din urmă L-au exclusivat pe Dumnezeu loruși și L-au zăvorât într-o Lege a literei și nu a inimii, ca pe un Dumnezeu personal sau etnic; iar iudeii îi urau pe samarineni deoarece, deși înaintea robiei asiriene erau și aceștia israeliți care primiseră doar Pentateuhul (primele cinci cărți ale Bibliei), după întorcerea din robie, samarinenii au părăsit unele datini evreiești și, deși se închinau lui Dumnezeu – Yahveh – religiozitatea lor cuprindea și posibile acceptări/adorări ale idolilor păgâni ai neamurilor conlocuitoare sau vecine, denotând o religie henoteistă (după cum definea Vasile Pârvan religiozitatea dacilor).
„Dă-Mi să beau!” Cu acest imperativ Domnul Hristos îi cere apă femeii samarinence venite la fântână. Ziditorul cere de la zidire, Dumnezeu se adresează omului, iudeul se roagă de samarinean, Cerul cere apă lutului. „Dă-Mi să beau!” cere Hristos fiecăruia dintre noi, căci El este însetat de bunăvoirea noastră, de credincioșia noastră, de dragostea noastră; iar noi dacă-I dăm însăși viața noastră ca un obol cu care vom ”cumpăra” Cerul, ce facem mai mult? căci nu-I dăm dintr-ale noastre, ci tot dintr-ale Lui, după cum mărturisim liturgic: ”Ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate!” Cum de Se ”înjosește” Domnul apelând la bunăvoința unei păgâne? De ce El care „în mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12,10) n-a scos apă din piatra seacă a Samariei numai cu cuvântul sau cu gândul, asemenea momentului istoric din pustia sinaitică când Moise a mijlocit înaintea Domnului pentru adăparea poporului israelit dezrobit? Putea, dar nu a vrut. N-a făcut niciodată o minune pentru Sine, ci numai pentru alții, căci El a venit să slujească altora, iar minunile Lui erau pentru alții.
„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.” (Ioan 4, 7-8). Această explicație nu e decât încă o mărturie a omenității Domnului, parcă împotriva celor care spuneau că Hristos nu a avut un trup fizic, ci aparent (dochetiștii). Așadar, aceste merinde pe care ucenicii le cumpără din cetatea Siharului pentru ei și pentru Învățătorul lor ne dezvăluie un adevăr imuabil al credinței noastre – firea omenească a lui Hristos. Oare din ce motiv Domnul nu a înmulțit hrana ucenicilor ca oarecând în Galileea și nici apă nu a scos din stâncă precum oarecând prin toiagul lui Moise? Pentru că, dacă toate le-ar fi făcut cu minuni, nu ar fi fost crezut că este și om adevărat, iar dacă toate le-ar fi făcut fără minuni, nu ar mai fi crezut nimeni că este și Dumnezeu adevărat.
„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.” (Ioan 4, 9). Câteodată este nevoie de un șoc de situație pentru ca omul să se trezească din relativism și să se deștepte din complacerea unei situații nefirești. Ca să prăvălești zăgazurile urii dintre un neam și altul, trebuie mai întâi să dobori stavilele urii dintre om și om. Iată că, după ce în Pilda samarineanului milostiv ni se arată ura evreilor față de samarineni, în speța de față ni se prezintă repulsia samarinenilor față de iudei. Însă „Evanghelistul nu spune că samarinenii nu aveau de-a face cu iudeii, ci că iudeii nu aveau de-a face cu samarinenii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 31.2, 4)
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10). Darul lui Dumnezeu, în sens material înseamnă tot ce a făcut și a dat Dumnezeu omului spre trebuință, iar în sens duhovnicesc, Darul lui Dumnezeu este Însuși Domnul Iisus Hristos, căci Dumnezeu a dat din dragoste omului toate cele văzute, și tot din dragoste, tot omului, S-a dat pe Sine. Cum să-L recunoască păgâna pe Dumnezeu cel adevărat? Cum să-L recunoască ea pe Mesia pe care nici cei din neamul Lui nu L-au recunoscut și nici nu vor să-L recunoască? Cum să știe ea cuvintele lui Dumnezeu care se autodefinește pe Sine ca fiind izvorul apei celei vii, atunci când zice prin gura Prorocului Ieremia: „două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13)?” Vorbind despre apa cea vie, Domnul se referă la harul de-viață-dătător al Duhului Sfânt care curățește și mult răcorește pe cei care-l primesc, după cum Însuși făgăduise credincioșilor la înjumătățirea praznicului Cincizecimii, în templul din Ierusalim: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El.” (Ioan 7, 38-39).
„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?” (Ioan 4, 11-12). Prin apă vie înțelegem apa cea curgătoare, apa proaspătă, de izvor sau de fântână, spre deosebire de apa pluvială colectată sau apa din iazuri. Despre apă vie ne spune și izvorul cel mai vechi al legislaţiei bisericești – Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli (datată între anii 50-70 după Hristos) –, căci apa cea vie este mediul botezării în numele Sfintei Treimi (VII, 1). Samarineanca subliniază importanța și belșugul de apă a acelei fântâni, precum și cinstea pe care o arată Patriarhului Iacov, zicând că „el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui” și nu a secat, și parcă întrebând: Poți Tu să faci ceva mai mult decât Iacov? Domnul Hristos nu intră în polemică cu femeia, nu-Și dovedește superioritatea Sa față de Iacov și față de toți cei care au viețuit pe pământ, nu epatează și nici nu se erijează în a fi ”Cineva”, ci acceptă neîncrederea și ironia subtilă a femeii, doar pentru a câștiga prin convingere și credință sufletul ei și nu numai.
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (Ioan 4, 13-14). Apa fântânii lui Iacov, chiar dacă este apă vie, de izvor, nu aduce ostoire veșnică nici trupului, nici sufletului, ci alinare și amăgire temporară, căci cel ce bea din ea „va înseta iarăși”. Apa vie pe care Hristos o dăruiește lumii întregi aduce îndestulare tuturor și din har va izvorî și altora apa vie a cunoașterii lui Dumnezeu, a teognosiei, căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har” (Ioan 1, 16). Despre apă se vorbește încă de la începutul lumii: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2) și până la sfârșitul ei: „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului…” (Apocalipsă 22, 1-2).
„Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” (Ioan 4, 15). Despre ce apă vorbește Hristos și despre ce apă vorbește femeia…?! Femeia a ține tot pe-a ei: tot cu setea, cu fântâna și cu găleata… Ca să-i schimbe felul trupesc de gândire, Domnul pare că schimbă subiectul discuției, aduce convorbirea în alte coordonate ale vieții cotidiene, zicând:
„Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” (Ioan 4, 16-18). Iată poruncă (Mergi şi cheamă) și mărturisire (Femeia a răspuns şi a zis…), mustrare (Bine ai zis că nu ai bărbat) și înainte-vedere (cinci bărbaţi ai avut…) și adeverire (Aceasta adevărat ai spus)! Hristos nu avea nevoie de bărbatul femeii, ca și cum nu ar avea ce să vorbească cu ea și avea nevoie de un interlocutor bărbat, ci Domnul vrea să de-a pe față adevărul. Că întru adevăr se pot primi cele ale adevărului; mincinosul nu primește cunoștințele cele adevărate căci sunt incompatibile cu patima sa. Femeia mărturisind că nu are bărbat, rușinându-se de starea ei civilă nelegitimă, prin umilire scapă de îndoială, ironii și divergențe cu ”Iudeul” din fața ei. Sfântul Teofilact al Bulgariei ne tălmăcește că cei ”cinci bărbați” ai samarinencei reprezintă cele cinci cărți ale Legii pe care le-au primit samarinenii, iar zicerea Domnului că „cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” ar însemna că al Meu cuvânt pe care-l auzi acum și-l primești de la Mine, nu-ți este bărbat, adică nu te-ai însoțit cu el, căci nu ai primit a Mea învățătură. Dar și firea noastră, a oamenilor s-a însoțit cu ”cinci bărbați”, cu cinci Legi: cea dată de Dumnezeu în Rai (Facere 1, 28-31; 2, 15-17), cea din timpul lui Noe (Facere 9, 1-17), cea din vremea lui Avraam (Facere 17, 5-14), cea dată lui Moise (Ieșirea 20, 2-17) și cea dată prin Proroci; apoi firea umană s-a însoțit cu Legea care nu avea bărbat, nu avea asemănare – Legea Noului Legământ.
În sens anagogic, convorbirea aceasta reprezintă dialogul intim dintre Dumnezeu și sufletul necredincios, dintre Mirele ceresc și mireasa Sa – inima omului. Când te însoțești cu Mirele cel legiuit – Hristos – ”cu credință și cu dragoste”, numai atunci vei bea din apa cea vie și îndestulătoare, în viața cea veșnică, în Împărăția veșniciei. Dacă te însoțești cu lumea, al lumii ești; dacă te însoțești cu păcatul, întru păcate te pierzi; dacă te însoțești cu pofta, aceasta te supune cu nemilă; dacă te însoțești cu diavolul, a lui ești și cu el rămâi întru învierea osândei. Sufletul e biserică, iar Capul Bisericii este Hristos – Mirele inimii creștine.
„Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.” (Ioan 4, 19-22). Samarineanca, pentru început, Îl recunoaște pe Cel dinaintea ei ca fiind un proroc, și gândul ei este atras tot mai multe spre cele duhovnicești. Femeia renunță la a mai cere apă de la ”Iudeul fără găleată” și insistă pe ceea ce cu adevărat îi provoca sete lăuntrică – adevărul – și anume, locul închinării către Dumnezeu. Răspunsul Mântuitorului la problema femeii este unul tranșant și fără echivoc: închinarea nu mai pune accent pe locul de închinare, ci pe sufletul însetat de Dumnezeu, pe dorința arzătoare de a fi cu Dumnezeu, căci cel care se roagă trebuie să fie ca focul (cf. Patericul egiptean, Despre Avva Arsenie). Hristos vorbește despre locul sacru omniprezent care abolește exclusivitatea oricărui loc empiric. Vine vremea (a și venit!) când Tatălui nu I se va aduce slăvire plăcută Lui nici pe muntele Sion – Ierusalim, nici pe muntele Garizim – Samaria, nici pe vreun alt munte, vale, mănăstire sau catedrală mai cu ștaif. Hristos zice Tată, și nu Dumnezeu și nici dumnezei, arătând paternitatea divină asupra întregii omeniri; El pune capăt exclusivismului iudaic și samariac, dar totuși dă întâietate iudeilor în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, căci iudeii măcar recunoșteau un singur Dumnezeu – Yahveh, El, Elohim, Adonai: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim” (Ioan 4, 22). Când Domnul spune „că mântuirea din iudei este”, atunci se vădește pe Sine Însuși, Se autorevelează, căci Mesia Se naște printre iudei, din seminția lui Iuda și din neamul lui David, și prin El vine mântuirea întregii lumi.
„Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4, 23-24). Închinarea samarinenilor este mincinoasă, căci nici ei nu știu cui i se închină, iar închinarea iudeilor nu este decât o umbră a adevăratei închinări – „umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Și minciuna și umbra vor trece, iar locul lor va fi luat de închinarea cea plăcută și dorită de Tatăl; oamenii I se vor închina nu ca robi, ci ca fii ai Tatălui, nu cu vorbe seci și jertfe moarte, căci „ce-Mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi!” (Isaia 1, 11), ci „în duh și în adevăr”, cu trup și suflet și cu întreaga ființă și ființare, cu dragoste, credință, faptă, nădejde și ”inimă înfrântă și smerită” (Psalmul 50, 17). Chiar dacă înainte jetfele drepților Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise erau mireasmă de animale jertfite, nu animalele erau bineplăcute Domnului, ci inimile celor care aduceau acestea, pline de frică sfântă și de dragoste, deoarece Dumnezeu nu caută nici la fața omului, nici la sângele și carnea dobitoacelor neînsuflețite, ci la inima neînvârtoșată și la mâna deschisă înaintea fratelui cel sărac (cf. Deuteronom 15, 7).
Ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu în duh și adevăr? Dumnezeu este Duh, iar omul este și duh, căci duhul omului este partea nobilă a dihotomiei suflet / trup a omului, în acest mod trebuie să înțelegem și cuvintele dumnezeiescului Pavel adresate tesalonicenilor: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (I Tesaloniceni 5, 23). Multora (și păgânilor și ereticilor) li se pare că se închină în duh, cu tot sufletul, însă nu au cugetare dreaptă sau chiar deloc către Hristos, de aceea se adaugă și adevăr, în adevărata cugetare, în adevărata credință, în adevărata slăvire a lui Dumnezeu: „Închinarea lui Dumnezeu trebuie să fie închinarea Duhului lui Dumnezeu izvorâtă din duhul omenesc. Închinarea trebuie să reprezinte comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Închinarea trebuie să se săvârșească în adevăr.” (Sfântul Luca al Crimeei, Predici). Iar la întrebarea care-l măcina și pe Ponțiu Pilat, Ce este adevărul? – sau mai bine zis, Cine este Adevărul?, ni s-a răspuns prin înseși cuvintele Domnului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
„I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate…” (Ioan 4, 25-28). Dar de unde știa femeia că va veni Mesia ca izbăvitor? După cum am menționat, samarinenii primiseră din Legea veche doar cărțile lui Moise – Pentateuhul – iar la Deuteronom 18, 15, Moise ne profețește: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.” Aici se vădește punctul comun al credinței iudaicești și al para-credinței samarinene: Mesia – Hristos. Și totuși, acum Domnul recunoaște fățiș că El el este Hristosul, Mesia cel așteptat de toți; nicăieri altundeva și cu altcineva nu Se descoperă mai clar, spre rușinarea evreilor care încă Îl mai așteaptă. În conținutul discuției dintre Hristos și samarineancă sunt cuprinse învățături elementare de credință creștină: Învățătura despre Sfânta Treime, învățătura despre divino-umanitatea lui Hristos, depre prezența și lucrarea Duhului Sfânt în lume, despre dependența vieții biologice de apă dar și a sufletului de cunoaștere și de izvorul vieții veșnice care este Sfântul Duh, căci „prin Sfântul Duh tot sufletul viază și întru curăție se înalță…” (Antifon, Glasul 4, Catavasii), ca într-o stare de permanentă Cincizecime personală.
„Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.” (Ioan 4, 28-30). Samarineanca lasă totul, lasă ”grija cea lumească” și binevestește, devine o mărturisitoare, un apostol care nu recurge în misiunea ei de propovăduire la teologii elucubrate și exegeze bombastice, ci cu simplitate problematizează atenția celor cărora li se adresează: „Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Stârnește curiozitatea. Prin atitudinea și acțiunile sale, ea se identifică și cu Toma, căci caută, cercetează și apoi crede, și cu femeile mironosițe care căutau cu îngrijorare la răsturnarea pietrei mormântului și au primit în schimb vestea bucuroasă a Învierii, ea îngrijorându-se de apă capătă ostoirea duhovnicească a veșniciei. Prin acest dialog dintre divin și uman, dintre Hristos și samarineanca, se întemeiază una dintre primele comunități creștine, una dintre primele Biserici, conform Faptelor Apostolilor 1, 8 și 9, 31. Dialogul acesta este forma rugăciunii, în care omul trebuie să vorbească mai puțin și să-L lase pe Dumnezeu să conducă această conversație, omul având doar trezvie și ”urechi de auzit” pentru cuvântul Domnului – izvor de apă vie.
„Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (Ioan 4, 31-34). În timp ce femeia propovăduia și samarinenii curioși se îndereptau spre El ”cu picioare sprintene” și cu inima crezândă, între Hristos și Apostolii Săi se înfiripă un dialog de o profunzime teologică covârșitoare, totul pornind de la mâncare, ca în grădina Raiului. Domnul este îmbiat de ucenicii grijulii să guste din mâncarea pe care tocmai o duseseră din cetatea Sihar, iar El îi îmbia cu o mâncare care s-a pogorât din cer, ei vorbeau despre foamea celor pământești, iar El despre flămânzirea de cer. El vorbește despre hrana cea duhovnicească, iar Apostolii de cea a trupului. Hristos, fără a lua în seamă foamea cea trupească, rămâne focusat pe împlinirea lucrării soteriologice pentru care El – Pâinea cea adevărată, Pâinea lui Dumnezeu, Pâinea vieții care S-a pogărât din cer (cf. Ioan 6, 32-58) – înseamnă a face voia Tatălui. Voia Tatălui este și voia Fiului, căci Tatăl și Fiul împreună cu Duhul Sfânt Una sunt. Iar voia Tatălui nu este doar și voia Fiului și o îndatorire de împlinit, ci însăși hrana Sa, căci și noi, făcând întru smerită ascultare voia altuia, ne hrănim duhovnicește pe noi înșine. Și Hristos, cu altă ocazie întărește cuvântul spus acum despre voia Tatălui, arătând că din dragoste mare împlinește voia paternă, și zicând: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 38-39). În acest sens, Sfântul Nicolae Velimirovici (în Predici) sublinia: „a face voia Tatălui este adevărata mâncare a Fiului; a face voia Fiului este adevărata mâncare a Tatălui, iar a face voia Tatălui și a Fiului este adevărata mâncare a Sfântului Duh”, și aceasta nu în sens nestorian sau subordițianist, ci în unicitatea voinței și a lucrării triipostatice a lui Dumnezeu în lume.
„Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.” (Ioan 4, 35-38). După ce mai-nainte vorbise despre hrana cea duhovnicească, acum Domnul Hristos ne vorbește despre recolta duhovnicească, căci apropierea recoltei duhovnicești are semnele ei, întocmai ca și apropierea celei agricole. Nu doar Apostolii, ci noi toți suntem chemați să lucrăm în țarina Domnului, căci „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.” (Luca 10, 2). Domnul astfel îi încurajează pe Apostoli să secere semănătura Prorocilor și a Drepților Vechiului Testament, încredințându-i de moștenirea aceleași vrednicii și aceleeași cinstiri, deși Prorocii s-au nevoit și s-au ostenit mai mult, iar ucenicii culeg cele aproape gata. „Ridicaţi ochii voştri” și vedeți samarinenii și neamurile ce vin la Mine ca niște „holde albe” care așteaptă secerișul – mântuirea, căci spre aceasta sunt gătiți și întru aceasta este voia lui Dumnezeu.
„Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4, 39-42). Unii samarineni au crezut în Hristos prin spusele femeii, mai înainte de a-L vedea, iar alții au crezut „pentru cuvântul Lui”. Samarineanca nu a convins pe concetățenii ei prin semne și minuni, nici prin exegeze scripturistice sau prin impactul unei retorici impecabile, ci, deși era păcătoasă, a convins prin sinceritatea și convingerea ei deplină, iar cuvintele mărturisirii ei au rodit bogat în țarina sufletească a unor oameni buni, chiar dacă erau păgâni. Femeia samarineancă auzind vestea cea bună a pogorârii lui Mesia printre noi, nu a ascuns lumina descoperirii sub obroc, ci a dus-o în cetate spre a lumina întreg neamul ei. Samarinenii Îl roagă pe Hristos să mai rămână pentru a-i răcori cu cuvintele dătătoare de viață pe ei, cei învăpăiați de arșița păcatelor, în timp ce nazarinenii voiau să-L arunce de pe sprânceana muntelui (cf. Luca 4, 29), gadarenii L-au rugat să plece de la ei (cf. Luca 8, 37), iar iudeii nu L-au primit nicidecum ca „să-Și plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58). Nu știm ce a vorbit Hristos samarinenilor în timpul celor două zile în care a fost Oaspetele lor, dar cert este că ale Sale cuvinte erau apă vie pentru suflete însetate de Dumnezeu, căci „mult mai mulți” au crezut în Domnul prin propovăduirea Acestuia și au mărturisit cu convingere „că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4, 42). Iată că celor care-l socoteau pe Iacov ”părintele lor” le-a răsărit steaua cea din Iacov (cf. Numeri 24, 7; 24, 17), pe care a prorocit-o fără voie vrăjitorul Valaam, fiul lui Beor. Samarinenii nu-L numesc nici Proroc, nici Învățător, nici Mântuitor al lui Israel, ci articulat spun că Acesta este Mântuitorul întregii lumi, inclusiv al lor.
Binecuvântați și dragi credincioși,
Femeia ce astăzi stă de vorbă cu Mântuitorul se bucură întru veșnicie de El, împreună cu cei care-L slavoslovesc neîncetat în Împărăția luminii; numele ei, nescris în Evanghelii, s-a scris însă în Cartea vieții și în Tradiția Bisericii. Femeia de azi se numește Fotinia – Sfânta Mare Muceniță Fotinia –, iar ea împreună cu surorile sale Anatolia, Fota, Fotida, Paraschiva și Chiriachia și cu doi fii ai ei, Iosie și Fotin, după ce L-au propovăduit pe Hristos multora și pe mulți i-au întors la credința în adevăratul Dumnezeu, au pătimit moarte mucenicească la Roma, în vremea tiranului împărat Nero. Pomenirea Sfintei Fotinia și a celor împreună cu ea se face anual, la data de 26 a lunii februarie.
Să urmăm îndemnul Prorocului Isaia – evanghelistul Vechiului Testament – care cu mai bine de 700 de ani înaintea nașterii Domnului amintea de apa vie, astfel: „Cei ce sunteţi însetaţi, mergeţi la apă, şi cei care nu aveţi argint, mergeţi de cumpăraţi şi mâncaţi, mergeţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ vin şi grăsime.” (Isaia 55, 1). Numai adevăratul creștin, cu credința și cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu. Așadar, suntem chemați cu toții la izvorul vieții, la biserică, să bem apa cea vie, apa mântuirii noastre întru bucuria veșnică a Celui în Treime slăvit – Tatăl și Fiul și Sfântul Duh,
Amin.
pr. Gabriel V. Ciofu,
Parohia „Sf. M. Mc. Ioan cel Nou” – Baia IV