Sfânta Treime este un permanent model pentru noi și cel mai puternic argument pentru desăvârșita comuniune spirituală de credință, nădejde și iubire în Dumnezeu ce trebuie să existe între toți oamenii, în sânul Bisericii, prin sinergie (conlucrarea cu harul lui Dumnezeu). Și asta pentru că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, adică – așa cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici – după chipul Sfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu întreg nu Se revelează și nu Se împărtășește decât omului în integritatea sa ființială. De aici și întreitul îndemn de a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Sărbătoarea închinată Sfintei Treimi este singura sărbătoare în care este venerată, în mod special, și Persoana lui Dumnezeu-Tatăl. Deși este o sărbătoare de dată recentă în Biserica Ortodoxă, ziua aleasă nu este întâmplătoare. Era firesc ca după Învierea Fiului – care marchează începutul mântuirii noastre – și Pogorârea Duhului Sfânt – când ni s-a dat posibilitatea însușirii ei – în prima zi după întemeierea Bisericii să mărturisim dogma fundamentală a credinței noastre: Dogma Sfintei Treimi.
Creștinismul este singura religie monoteistă care afirmă că Dumnezeu este Unul după Ființă și Trei după Persoane, spre deosebire de celelalte religii monoteiste, Iudaismul și Islamul, care afirmă existența unui Singur Dumnezeu, înțeles însă ca Persoană unică. Sursa și unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din Care Se naște Fiul și din Care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este – în același timp – atât fundamentul unității Sfintei Treimi, cât și al distincției. Așadar, Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl. Însă, a încerca să înțelegi ne-nașterea (Tatăl), nașterea (Fiul) sau purcederea (Duhul Sfânt) este nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul.
Biserica se apropie de Dumnezeu în chip apofatic, înțelegând, în același timp, neputința minții umane de a-L înțelege. Toate analogiile sau asemănările la care Biserica a recurs pentru a înțelege, omenește vorbind, taina Sfintei Treimi, n-au ajutat decât foarte puțin. În acest sens, Sfântul Spiridon s-a ajutat, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, de o cărămidă pentru a dovedi în chip rațional Treimea în unime și a accesibiliza dogma Sfintei Treimi. Precum cărămida constă din pământ, apă și foc, deși la vedere este una, tot așa și în Dumnezeu cele trei Persoane au o singură Ființă.
Alte analogii folosite pentru a explica unitatea Sfintei Treimi au fost discul, raza și căldura soarelui; rădăcina, trunchiul și coroana arborelui; trecutul, prezentul și viitorul, cele trei fețe ale timpului; lungimea, lățimea și înălțimea, cele trei dimensiuni ale spațiului; rațiunea, sentimentul și voința, cele trei funcții ale sufletului omenesc etc. Însă nici una dintre aceste analogii nu poate explica pe deplin misterul Sfintei Treimi. De aceea, dacă Mântuitorul Iisus Hristos nu ar fi descoperit oamenilor adevărul despre Sfânta Treime în timpul vieții Sale pământești, mintea omenească nu s-ar fi înălțat niciodată la adevărul că Dumnezeu este Unul în Ființă, dar Întreit în Persoane.
În Vechiul Testament nu se vorbește foarte explicit despre cele trei Persoane divine, ci dogma Sfintei Treimi este numai sugerată, întrucât, din cauza înclinației spre politeism (credința în mai mulți zei), o asemenea dogmă nu ar fi fost corect înțeleasă. „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) sugerează, în această exprimare la persoana I plural, taina Sfintei Treimi. Același rol îl au și celelalte expresii biblice în care Dumnezeu este prezentat la plural. Așa este, de pildă, și întreita cântare a serafimilor din viziunea lui Isaia (Isaia 6, 3) sau numele prin care este caracterizată dumnezeirea în Sfânta Scriptură: Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu.
Cea mai concretă revelare a Sfintei Treimi o reprezintă teofania de la stejarul din Mamvri, când lui Avraam i S-a descoperit Dumnezeu în chipul a trei îngeri și Căruia I se adresează ca Unuia singur (Facerea 18, 1-19).
Această descoperire a lui Dumnezeu a intrat în uzul iconografiei sub numele de Filoxenia (primirea de străini), devenind reprezentarea cea mai canonică a Sfintei Treimi, reprezentare surprinsă magistral de Andrei Rubliov, iconarul trecut în rândul sfinților.
Dacă în Vechiul Testament Sfânta Treime este doar sugerată, în Noul Testament este descoperită de Însuși Iisus Hristos, Chipul Tatălui și Cel care trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt în lume. Prin întruparea Sa, Mântuitorul arată atât unitatea sau deoființimea dumnezeirii, cât și distincția specifică fiecărei Persoane divine în revelarea dumnezeirii; un singur Dumnezeu existând în trei Persoane este o judecată mai presus de orice înțelegere logică.
Sfânta Treime Se arată la Buna Vestire, la Botezul Domnului și la Schimbarea la Față. Referirile cu privire la Sfânta Treime sunt și ele numeroase, cea mai evidentă fiind cea din momentul trimiterii de către Hristos a Sfinților Apostoli la propovăduire: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).
Predicând Evanghelia, Sfinții Apostoli au împărtășit învățătura primită de la Învățătorul lor, încheind fiecare cuvântare sau epistolă adresată celor nou-botezați cu o formulă de preaslăvire a Sfintei Treimi. Cea mai cunoscută este cea de la II Corinteni 13, 13, care a intrat în cultul liturgic: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!”.
În același sens, Sfântul Apostol Petru își începe epistola cu o urare trinitară, adresată credincioșilor „aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Unitatea în diversitate a Sfintei Treimi este surprinsă și în prima epistolă a Sfântului Evanghelist Ioan: „Căci Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh, și Aceștia trei Una sunt.” (I Ioan 5, 7). Desigur, textul este considerat o interpolare mai târzie.
Dorind cu tot dinadinsul ca iubirea și unitatea din Biserică să fie asemănătoare celei din sânul Preasfintei Treimi, Mântuitorul Însuși, înainte de pătimirea Sa, Se roagă Tatălui ceresc: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi […] Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 11 și 20-23). De aici rezultă că modul unirii sau al comuniunii între Tatăl și Fiul sau între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh este modelul după care trebuie să se realizeze uniunea între toți fiii lui Dumnezeu după har, în comunitatea și comuniunea Trupului tainic al Domnului, care este Biserica; comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi este totodată și principiul acesteia.
Învățătura despre Dumnezeu Unul în Ființă, dar întreit în Persoane s-a conturat de timpuriu în Biserică, dovadă fiind scrierile apostolice (Sfântul Clement Romanul) sau cele apologetice (Sfântul Irineu de Lyon, Tertulian, Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul) și mărturisirile de credință ce se făceau la Botez în secolul al II-lea. Curând, însă, s-au ivit neclarități și neînțelegeri în ceea ce privește taina unității Persoanelor Sfintei Treimi. Astfel, împotriva lui Arie care nega dumnezeirea Fiului și a lui Macedonie care nega dumnezeirea Duhului Sfânt se vor pronunța Părinții Sinoadelor I și al II-lea Ecumenic, formulând învățătura de credință despre Sfânta Treime: „Dumnezeu este Unul în Ființă, dar Întreit în Persoane, fiecare Persoană fiind Dumnezeu adevărat, fără a exista însă trei dumnezei, căci – având aceeași Ființă – sunt Un Singur Dumnezeu”. Această învățătură s-a transmis peste veacuri în forma Simbolului de credință sau Crezul niceo-constantinopolitan, pe care îl rostim (sau ar trebui să îl rostim) în fiecare zi.
În secolele următoare au apărut alte erezii care negau fie unitatea ființială, fie realitatea și egalitatea Persoanelor trinitare. Scrieri speciale dedicate Sfintei Treimi au fost alcătuite, atât în Răsărit, cât și în Apus, de Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz, Didim cel Orb, Fericitul Augustin și Sfântul Ambrozie, pentru a aminti numai pe cei mai importanți dintre ei. Sfârșitul perioadei patristice coincide cu sinteza dogmatică ortodoxă realizată de Sfântul Ioan Damaschin, prin scrierea Dogmaticii sale, „Izvorul cunoștinței”.
Și astăzi sunt multe persoane care neagă adevărul despre Sfânta Treime, în special cei care aparțin Bisericilor unitariene, sociniene, protestante liberale și neoprotestante, susținând că această dogmă nu este menționată explicit în Sfânta Scriptură. Căutând să o explice logic, cei ce nu au capacitatea de a înțelege această dogmă nu fac, de fapt, altceva decât să o nege, considerând-o nerațională. Căci unitatea în diversitate a Sfintei Treimi nu poate fi înțeleasă decât prin credință.
Tradiția ortodoxă a legat sărbătoarea Sfintei Treimi de cea a Pogorârii Duhului Sfânt, întrucât oriunde este prezent Duhul Sfânt este prezentă și Sfânta Treime. Dacă Biserica Romano-Catolică prăznuiește Sfânta Treime în duminica ce urmează Cincizecimii (sărbătoare menționată în Apus încă din secolul al XII-lea și generalizată în 1334), Biserica Ortodoxă a hotărât să-I dedice ziua imediat următoare, deși nu se cunoaște o hotărâre oficială în acest sens.
Este o sărbătoare relativ nouă, cum am spus, care nu a fost instituită de Sfinții Părinți, dar prin care se subliniază faptul că planul de mântuire a omenirii nu a aparținut unei singure Persoane divine, ci, deopotrivă, celor trei Persoane, adică Sfintei Treimi.
Mai mult, intrând în viața cea nouă prin Taina Sfântului Botez, primul lucru pe care îl mărturisim este credința în Sfânta Treime. Din acel moment, o vom mărturisi continuu, până la sfârșitul vieții noastre, căci viața Bisericii, din trupul căreia facem parte, este plină de prezența Sfintei Treimi. Toate slujbele, toate sărbătorile, toate Tainele se săvârșesc spre slava Sfintei Treimi.
Sfânta Treime este un permanent model pentru noi și cel mai puternic argument pentru desăvârșita comuniune spirituală de credință, nădejde și iubire în Dumnezeu ce trebuie să existe între toți oamenii, în sânul Bisericii, prin sinergie (conlucrarea cu harul lui Dumnezeu). Și asta pentru că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, adică – așa cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici – după chipul Sfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu întreg nu Se revelează și nu Se împărtășește decât omului în integritatea sa ființială. De aici și întreitul îndemn de a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).