Dacă răspunsul la întrebarea Unde sunt cei care nu mai sunt?, vers care dă titlul celei mai cunoscute poezii a lui Nichifor Crainic, este încă o taină necuprinsă, cu siguranță amintirea celor care și-au început călătoria în veșnicie dăinuie în sufletele celor rămași asemenea unui odor de mare preț, menit să aducă mângâiere și alinare. Bucuria acestor întâlniri minunate, rod al rânduielii divine, întruchipează poate chiar frânturi din lumina Celui nepătruns, această legătură fiind mereu vie prin pomenirea în rugăciune și prin neuitare, iubirea fiind mereu, precum știm, mai puternică decât moartea.
Ca o binecuvântare a lui Dumnezeu îi putem cunoaște pe acești oameni deosebiți adormiți în Domnul prin descoperirea vieții lor și prin descoperirea comorilor pe care le-au lăsat drept moștenire umanității, confesiuni uneori dureroase, scrieri, opere muzicale, picturi extraordinare și nu numai. Aceste creații transpun prin suferință sau prin armonia cuvintelor, a culorilor ori a notelor trăiri lăuntrice dintre cele mai profunde, căutări, vise, răspunsuri, împliniri sau povești înmănuncheate în volume de versuri sau proză, în înregistrări sau în schițe, tablouri și icoane sau chiar în istorisiri transmise prin viu grai din generație în generație. Este bine să ne aducem aminte de cei care nu mai sunt chiar dacă nu le-am văzut chipul făpturii omenești, nu le-am strâns mâna sau nu i-am îmbrățișat fizic, dar ne-am înconjurat de seninul darurilor lor.
O astfel de întâlnire specială este cu fiecare dintre cei care poate cândva vor îmbogăți sinaxarele, mărturisitori ai lui Hristos în temnițele comuniste, oameni nevinovați care s-au jertfit pentru idealurile ortodoxe, care au apărat libertatea și credința neamului nostru cu prețul vieții, întru nădejdea mântuirii.
Preoți, călugări, studenți și intelectuali creștini au pătimit în timpul dictaturii comuniste, apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român. Între aceștia s-a numărat și Vasile Voiculescu, medic și scriitor – poet, dramaturg și prozator condamnat la ani grei de temniță pentru natura operelor sale, considerată mistică, dar și pentru dorința nemărginită a-L purta în inimă pe Hristos, fiind acuzat și închis pentru participarea la întâlnirile duhovnicești ale Rugului Aprins.
Cel care avea să fie numit de Mitropolitul Bartolomeu Anania „poetul isihast cu chip de sfânt bizantin”, Vasile Voicu, mai apoi Voiculescu, s-a născut la 13 octombrie 1884, pe Valea Buzăului, în comuna Pârscov, fiind cel de-al șaselea copil din cei șapte ai familiei Sultana și Costache Voicu, părinți evlavioși și credincioși.
A avut o copilărie minunată în inima satului, precum mărturisește însuși Voiculescu în Confesiunea unui scriitor și medic. „Cred că n-am să pierd nici în clipa morții acest sentiment clar și mistic, despre care nu mă pot înșela: sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, așteptând ceva încă și mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăși primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios.”
A fost fascinat dintru început de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și de textele Sfintei Scripturi, participând la slujbele Bisericii, declarând chiar mai târziu faptul că „din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost Biblia”. Urmează cursurile școlii primare din satul natal și mai apoi pe cele ale Liceului „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău și ale Liceului „Gheorghe Lazăr” din București.
Bogatele și diversele lecturi din anii de școală l-au îndemnat pe Vasile Voiculescu să se înscrie întâi la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând cursurile acesteia pentru un an, iar mai apoi la Facultatea de Medicină, al cărui absolvent a fost în anul 1909, cu specializarea Chirurgie. A devenit doctor în medicină specializându-se totodată și în Medicină internă și Epidemiologie.
În anul 1910 se căsătorește cu Maria Mitescu studentă la aceeași facultate, familia fiind binecuvântată cu cinci copii, 3 fete și doi băieți.
Începutul drumului de vindecător al suferințelor trupești a început în Județul Gorj și a continuat în timpul Războiului de Reîntregire când a condus un spital militar mobil. În această perioadă s-a îmbolnăvit grav, suferind, între altele, de febră tifoidă, dar a refuzat să plece acasă pentru refacere, în ciuda stării sale de sănătate. Pentru acest curaj deosebit, pentru osteneală și datorită sprijinirii necondiționate a aproapelui, este decorat mai târziu cu medalia „Steaua României cu Spade”. Din anul 1922 a activat ca medic în București, în anul 1925 fiindu-i înmânată distincția „Crucea Meritul Sanitar” în semn de recunoștință față de dragostea depusă în slujba sănătății poporului.
În misiunea de medic, Vasile Voiculescu s-a remarcat de-a lungul timpului și prin intermediul unor conferințe radiofonice cu un impact extraordinar în rândul populației rurale, din 1934 și până în 1946 având funcția de director de programe culturale la Radio România.
În vizitele sale medicale a avut mereu grijă, alături de administrarea leacului potrivit, să sădească nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu în sufletele celor aflați în suferință. Astfel, a fost supranumit și „doctor fără de arginți”, omul faptelor bune oferindu-și sprijinul în mod gratuit de fiecare dată.
În ceea ce privește activitatea literară, poetul îngerilor a debutat cu poezia „Dorul” în Revista Convorbiri literare, în anul 1912. Patru ani mai târziu, în 1916, a publicat cel dintâi volum de versuri, următoarea perioadă fiind rodnică, cu o activitate literară și culturală deosebită. În anul 1927 vede pentru prima oară lumina tiparului renumita carte „Poeme cu îngeri”, pentru care a obținut Premiul Societății Scriitorilor Români. Până în anul 1939 au fost publicate și alte volume precum Destin, Urcuș, Întrezăriri.
Anul 1946 schimbă pentru totdeauna viața scriitorului, cea mai adâncă rană în sufletul său fiind provocată de moartea iubitei sale soții. Acest eveniment îl marchează profund, fapt ce determină începutul unei vieți austere. Se retrage din viața publică, devine solitar și își impune un trai aspru, cei din jur comparându-l cu cel din sihăstriile mănăstirești.
În perioada 1947-1951 scrie o serie de povestiri fantastice, romanul Zahei Orbul și poemele religioase publicate postum în volumul Clepsidra și Călătorie spre locul inimii.
După 1950 participă la întâlnirile grupului Rugul aprins de la Mănăstirea Antim. Momentele de înflorire lăuntrică referitoare la însușirea Rugăciunii Inimii vor avea un ecou în sufletul poetului medic pentru întreg restul vieții sale. Între cei care s-au împărtășit din bucuria confesiunilor despre tainele experiențelor minunate ale căutării, întâlnirii și redescoperirii lui Dumnezeu s-au numărat Sandu Tudor, inițiator al mișcării, cel care a devenit mai târziu părintele martir Daniil de la Rarău, pr. Benedict Ghiuș, prof. Alexandru Mironescu, pr. Sofian Boghiu, pr. Andrei Scrima, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit Antonie al Ardealului, pr. Arsenie Papacioc, pr. Adrian Făgețeanu și arhim. Petroniu Tănase.
Începând cu luna decembrie a anului 1954, Voiculescu scrie „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare” pe care le încheie în luna iulie a anului 1958, versuri de o importanță deosebită pentru literatura română care vor fi publicate postum, în anul 1964.
La o vârstă înaintată, de peste 70 de ani, după o întreagă viață dedicată slujirii semenilor și literaturii, scriitorul este arestat la data de 4 august 1958 și condamnat în luna noiembrie în procesul Rugului Aprins la 5 ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii statului”. În anii de tristă amintire, abuzurile asupra celor care mărturiseau adevărata credință erau considerate firești. Reprezentanții sistemului au făcut eforturi pentru împiedicarea oricăror manifestări individuale și cei care nu se supuneau regimului ateu erau nevoiți să suporte tratamente greu de imaginat, de la anchetări nedrepte la agresiuni fizice îngrozitoare, înfometări și alte lucruri înfricoșătoare, rodul minților bolnave ale torționarilor. În urma anilor de temniță petrecuți la Jilava și Aiud, Vasile Voiculescu a ajuns să sufere de TBC la coloană, fapt care a dus la imobilizarea sa. Din cauza stării de sănătate este eliberat în 28 aprilie 1962.
Foarte bolnav după perioada de detenție, a trecut la cele veșnice un an mai târziu, pe 26 aprilie 1963, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din capitală.
Amintirea minunată a poetului și prozatorului extraordinar a rămas în inimile tuturor celor care l-au cunoscut, prieteni buni scriitori și cărturari precum Bartolomeu Valeriu Anania, cel care a dedicat un întreg capitol acestei întâlniri providențiale cu Voiculescu în cartea sa „Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape”, Radu Gyr, pr. Nicolae Steinhardt, arhim. Andrei Scrima, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, dar și în sufletul unor pacienți, medici sau colegi de celulă. Mărturiile celor care l-au cunoscut în închisoare reprezintă încă o dovadă vie a dragostei și a devotamentului său pentru frații întru Hristos aflați în suferință.
Să îi pomenim, așadar, în rugăciunile noastre și să nu îi uităm pe cei care au fost închiși în temnițele comuniste, pentru vini închipuite, pe cei care au îndurat chinuri cumplite pentru dragostea de neam și pentru păstrarea credinței ortodoxe. Prin jertfa lor au devenit un exemplu pentru noi, cei de astăzi. Lumina nevoinței care a încununat întreaga lor viață să fie un îndemn viu la curaj, demnitate, nădejde și credință statornică.
Opera lui Vasile Voiculescu oglindește și astăzi lumina sufletului său, arătând totodată dorul nesfârșit de Dumnezeu și rodul bogat al rugăciunii inimii.
„Doamne
În vârful copacului tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă legăn în talazul de azur și soare
Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucnește afară în limpezi petale
Să lege rod trainic, bob de poezie
Hrană zburătoarelor împărăției Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă
Miresme, cântec gata s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lumii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
… Scuturați-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile și stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.
Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina,
Pururea mărire Ție:
Floarea căzută din împărăție
A văzut Cerul și Ți-a sărutat lumina.”