Cu adevărat era ficior lui Ştefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-su,
că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune fîcea ţara,
şi moşia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea.
Almintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata,
de-l cunoşetea toţi că ieste harnic să domnească ţara.
Grigore Ureche
Despre domnia celui reprezintă un reper în istoria politică, în istoria culturii, artei şi civilizaţiei medievale a Ţării Moldovei s-au scris nu puţine pagini. A fost o domnie cu lumini şi cu umbre, cu ambiţii mari, care nu totdeauna i-au reuşit, atât faţă de Poartă pe de o parte cât şi faţă de Polonia faţă de altă parte. Pe bună dreptate s-a afirmat că între domnia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Mihai Viteazul, domnia lui Petru Rareş a avut cea mai întinsă faimă, din Apusul creştin până în Răsăritul mahomedan, stârnind admiraţie pentru prieteni şi respect pentru adversari.
N. Iorga l-a definit pe Petru Rareş drept un adevărat principe, după reţeta lui Machiavelli, ştiut fiind faptul că Niccolo Machiavelli, care a murit chiar în anul urcării lui Petru Rareş pe tronul Moldovei, arătase că un principe nou, nu poate să respecte toate acele virtuţi pentru care oamenii în general sunt socotiţi buni, deoarece adeseori, pentru ca să-şi apere statul, el este nevoit să acţioneze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei…de aceea, trebuie ca spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile sorţii şi schimbările ei şi …. să nu se îndepărteze de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă răul.
La numai 19 ani, după unele date istorice la 21 de ani, s-a stins, doborât de o boală sau de otrava strecurată de mâna doamnei sale, la 14 ianuarie 1527 în Cetatea Hotin, Ştefăniţă Vodă întâiul născut al lui Bogdan al III -lea, aşadar nepotul lui Ştefan cel Mare, fiind îngropat în partea de nord a pronaosului bisericii mănăstirii Putna. Lespedea funerară din gresie împodobită cu motive vegetale a fost pusă chiar în 1527 de urmaşul la tronul Ţării Moldovei Petru Rareş care a înfrumuseţat acest mormânt nepotului său Ştefan Voievod lângă care va amplasa, doi ani şi jumătate mai târziu, şi mormântul doamnei sale Maria. S-a stins într-o perioadă în care ecourile victoriilor otomane de la Belgrad (1521) şi Mohács (1526) împotriva Ungariei, ca şi după armistiţiul încheiat de turci cu Polonia (1525) anunţau agravarea situaţiei externe a Ţării Moldovei.
În această situaţie se impunea tot mai mult menţinerea statu- quo-ului politic în interior, iar expresia cea mai evidentă a acestui deziderat a fost reprezentată de alegerea lui Petru Rareş, fiu neligitim al lui Ştefan cel Mare şi al Mariei, amintită în Pomelnicul de piatră al mănăstirii Probota, la 20 ianuarie 1527, ca succesor la tronul ţării, marcând dorinţa factorilor politici ai Moldovei de a evita orice amestec extern.
Împrejurările alegerii sale ca domn al Ţării Moldovei, modul cum a ştiut a dirigui destinele ţării, curajul de a fi încercat să se ridice împotriva celui mai puternic dintre suveranii contemporani, sultanul Soliman Magnificul, condiţiile dramatice în care a pierdut tronul ţării, pentru a-l redobândi în împrejurări nu mai puţin dramatice, dovedesc pe bună dreptate de ce Petru Rareş este una din efigiile noastre. Să amintim faptul că un contemporan al său, sas din Braşov, într-o scrisoare particulară îl numeşte cu formula Moldavus magnus, dux valachorum – Moldoveanul cel Mare, principele românilor- valachilor.
În însemnările sale, umanistul transilvănean Georg Reicherstorffer (1495 -1554), sas din regiunea Sibiului, mai târziu secretar al Reginei Maria a Ungariei, apoi în slujba lui Ferdinand I, scria despre domnitorul Petru Rareş că acesta trebuia să trimită sultanului turcilor pentru a-şi feri ţara sa de năvălirea lor un tribut compus din 500 de cai dintre cei mai de soi, 300 de şoimi dintre cei mai aleşi, precum şi nespus de mare sumă de galbeni, înţelegând din aceasta situaţia exactă a Moldovei, poziţia sa faţă de Imperiul Semilunii, caracterul vasalităţii şi sensul corect al tributului.
În strădaniile sale pentru apărarea suveranităţii Ţării Moldovei, Petru Rareş a avut în timpul celor două domnii şi sprijinul înalţilor prelaţi ai Moldovei – mitropolitul Calistrat, Macarie, episcopul Romanului cel ce va scrie Cronica domniei sale şi nu în ultimul rând Grigore Roşca, vărul său, – şi el viitor mitropolit – cel dintâi stareţ al Mănăstirii Probota.
A doua domnie a lui Petru Rareş a fost mult mai zbuciumată decât prima, domnitorul având aceleaşi dorinţe şi năzuinţe, aceeaşi fermitate de gândire, însă cu mai multă prudenţă. Prin modul său de a acţiona, Petru Rareş a arătat că îşi cunoaşte bine locul în tabăra principilor creştini ai Europei, care în această perioadă şi-au arătat aceeaşi atitudine şovăielnică în a se ridica în faţa Semilunii.
În anul 1546, două evenimente importante i-au luminat apusul principelui moldav: în iunie nunta fiicei sale Chiajna cu noul domn al Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul şi restaurarea episcopiei de Vad – întemeiată de Ştefan cel Mare şi rămasă fără titular, iar în iulie 1546 era ales şi instalat conducător al acelei eparhii episcopul Tarasie, ceea ce însemna o consolidare a autorităţii domnitorului de la Suceava asupra unei părţi din ţinuturile locuite de românii ardeleni.
Aceste evenimente petrecute cu puţină vreme înainte de strămutarea la lăcaşul de veci, dovedesc faptul că Petru Rareş a avut conştiinţa unităţii celor trei ţări româneşti – Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. S-a vorbit în istoriografia românească de faptul în politica internă şi externă a lui Petru Rareş s-a văzut o repetiţie generală moldovenească a epopeii lui Mihai Viteazul. Există temeiuri pentru a se afirma că Petru Rareş a fost animat de idealul dacic, că a avut cunoştinţă de unitatea dacică a celor trei state carpato – dunărene şi că ştia că bunul său tată Ştefan cel Mare, era numit într-o scrisoare descoperită nu de mult la Milano Re de Dacia adică Regele Daciei .
Decesul i s-a tras de la o misterioasă boală foarte grea, om fiind, din care i-a venit şi sfârşitul vieţii la Suceava, presupusă a fi un diabet ereditar.
După datele Letopiseţului moldovenesc, Petru Rareş s-a săvârşit din această viaţă în noaptea de joi spre vineri 2/3 septembrie 1546.
După atâta trudă a sa cum scrie cronicarul Grigore Ureche, – şi-a găsit odihna veşnică în frumoasa ctitorie de la Probota.Şi l-au îngropat cu cinste în locaşul domnesc şi de rugăciune de la Pobrata, spune cronicarul Macarie, biserică ctitorită de dânsul, şi unde-şi făcuse lăcaşul de veci, în vreme ce vechea Probotă, fusese dărâmată la 13 septembrie 1538, cu prilejul popasului aici a oştii lui Soliman Magnificul.
A fost înmormântat cu multă jale şi plângere , plâns ca un părinte al ţării (Grigore Ureche) în partea de nord a gropniţei din naos, unde nu peste mult timp i se va alătura ultima sa soţie, Elena Ecaterina. Piatra de mormânt a ajuns la Probota la nouă luni după moartea lui Petru Rareş, acest fapt ştim dintr-o notă din 12 iunie 1547 unde se înregistrase plata a 2 florini pentru transportul pe Olt către Tălmaci a unei lespezi de marmură pentru mormântul lui Petru voievod, transportată din porunca Maiestăşţii Sale Regale adică a reginei Isabela Zàpolya.