Între toate comunitățile ortodoxe din Italia, cea mai compactă, numeroasă și bine dezvoltată rămâne însă comunitatea ortodoxă românească, cu peste un milion de credincioși, a căror prezență pe teritoriul peninsulei italice este determinată în principal de factori sociali, economici, culturali sau politici.
Încercând să se urmărească firul istoric al primelor comunități ortodoxe românești în Italia, cercetătorii au identificat patru etape, legate de contextul istoric, politic și cultural al ambelor țări implicate, Italia și România.
Prima perioadă își are începutul după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după crearea statului modern România (unirea din 1859), și continuă până la sfârșitul celui de al doilea război mondial. În această perioadă, migrarea din România către Italia a fost destul de nesemnificativă și, din contră, putem vorbi despre o migrare a italienilor către România[1].
Puținele și micile comunități românești formate în aceste decenii în Italia erau alcătuite, mai ales, din tineri veniți la studiu, pentru diferite cercetări sau pentru a preda în diferite instituții de învățământ italian. Amintim acum pe poetul Vasile Alecsandri, pe arheologul Vasile Pârvan (director al Școlii Române din Roma), pe teologul și scriitorul Gala Galaction, pe arheologul Dinu Adameșteanu, pe renumitul Nicolae Iorga, pe istoricul religiilor Mircea Eliade și alții[2].
În a doua parte a acestei perioade, prezența românilor în Italia și, mai ales, la Roma, fu ocazionată și de factori politici[3]: simpatizanți ai Mișcării Legionare constituiau în anii ’30, la Roma, gruparea „Dacia” al cărei responsabil era profesorul Leon Zopa[4].
Singurele informații cu privire la niscaiva activitate religioasă în comunitatea românilor ortodocși aflați în acea perioadă la Roma au fost găsite în arhiva Parohiei ortodoxe românești „Sf. Ioan Casian” din Roma (constituită, după cum vom vedea, în 1994 și dizolvată în 2006). Astfel, în toamna anului 1940, comunitatea românilor ortodocși se organiza într-o parohie, însă nu avem detalii asupra lăcașului de cult sau asupra activităților acestei prime parohii. Ceea ce cunoaștem[5] este că, în urma mai multor solicitări ale acestei comunități românești, adresate Patriarhiei Române de a i se trimite un preot care să se stabilească la Roma și să slujească, patriarhul Nicodim Munteanu îl numea ca paroh pe preotul Gheorghe Țilea[6] [7]. Lipsa oricăror altor informații cu privire la sosirea sa la Roma ne permite să presupunem că, datorită situației dificile generale cauzate de război și perioadei critice din Italia acelor ani, preotul Gheorghe Țilea nu a reușit să ajungă niciodată la Roma. De altfel, instaurarea regimului comunist în România și închiderea frontierelor după cel de al doilea război mondial nu au mai permis trimiterea vreunui alt preot în capitala italiană și, ca urmare, au determinat desființarea în 1947 a acestei parohii ortodoxe românești[8].
[1] Iorga N. , Histoire des Roumains et de leur civilisation, Paris, Henry Paulin, 1920, precum și Dinu R. , Studi italo-romeni. Diplomazia e società, București, Editura Militară, 2009, p. 57
[2] Almanah bisericesc, Roma, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, 2016, p. 3
[3] Mutti C. , Le pene dell’Arcangelo. Intelettuali e Guardia di Ferro, Società Editrice Barbarossa, 1994
[4] Tănase T. , Fețele monedei. Mișcarea legionară între 1941-1948, București, Editura Tritonic, 2010
[5] Almanah bisericesc … , pp. 3-4
[6] Patriarhia Ortodoxă Română, Gramată de numire nr. 1943/1941, București, 10 decembrie 1941
[7] Cozma I. , Le provincie ecclesiastiche tra tradizione e necessità pastorali odierne, în „Studi Ecumenici”, XXX, 1 (2012), p. 36
[8] Ibidem
foto credit: basilica.ro