Preacuviosul părinte proin-stareț arhim. Grigorie Halciuc s-a născut la 8 februarie 1938, în părțile Dobrogei, în satul Poșta, jud. Tulcea. Părinții săi Iacob și Taiana erau oameni harnici și credincioși. A intrat din tinerețe, la 17 ani, în obștea renumitului stareț Daniil – Sandu Tudor (1896-1962), la mănăstirea Rărău, unde a trăit în nevoință aspră, trecând prin ascultările rânduite celor începători în viața călugărească. La aceste osteneli s-au adăugat multe greutăți pricinuite de orânduirea comunistă.
În atmosfera prielnică a Rărăului, părintele Grigorie avea să deprindă de la starețul său un modus vivendi specific părinților din Pateric. Mai precis, acesta consta în împletirea armonioasă a celor două îndemnuri: Roagă-te și muncește! sau Ora et labora!, așezate de Sfinții Părinți pe temeiul scripturistic al lucrării Mariei și Martei, surorile dreptului Lazăr, ale căror activități nu se suprapuneau, nu erau în contradicție, ci erau necesare și complementare (Luca 10, 38-42).
La mănăstirea Rarău, părintele stareț Daniil accentua permanent importanța rostirii rugăciunii inimii: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, iar frații din mănăstire trăiau într-o atmosferă duhovnicească, hărăzită de cel care a inițiat mișcarea de înnoire isihastă a Rugului Aprins.
Cunoscând importanța rugăciunii în viața lumii și mai ales a călugărului, părintele Grigorie îl va lua ca ocrotitor și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pe Sfântul Grigorie Palama, dascăl al rugăciunii isihaste. Pe acesta îl cinstea cu dragoste curată și cu evlavie adâncă, atât în Duminica a doua din Postul Mare, cât și la 14 noiembrie, cele două zile de pomenire ale Sfântului.
După arestarea starețului Daniil-Sandu Tudor, care a pătimit cumplit în închisorile comuniste, unde a primit și sfârșitul mucenicesc, părintele Grigorie a fost nevoit să ia calea pribegiei, lucrând în diferite locuri până când s-au ivit vremuri prielnice pentru revenirea în mănăstire. Aceasta s-a petrecut în anul 1965, când a fost primit în Mănăstirea Putna, de către părintele stareț Gherasim Cucoșel (1962-1977). Aici s-a învrednicit și de chipul îngeresc al tunderii în monahism în anul 1974.
În anul 1975 a fost hirotonit ieromonah, iar pentru statornicia sa în ascultare și în slujire a primit rangurile de protosinghel (1978) și de arhimandrit (1985). După absolvirea Seminarului și a Institutului Teologic din București, în anul 1978 a fost numit stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Greu s-a despărțit de mormântul slăvitului voievod Ștefan cel Mare și de cuvioșii Putnei. Despre acest moment părintele povestea că starețul său, părintele Iachint Unciuleac (1924-1998) i-a spus să meargă câteva săptămâni de ascultare, neștiind gândul mitropolitului Teoctist, de a-l numi stareț aici. Iar ascultarea aceasta a ținut peste 40 de ani. Aici, a pus în lucrare toate virtuțile moștenite de la sihaștrii Rarăului și de la nevoitorii Putnei. Deși era în mijlocul orașului a lucrat la refacerea duhovnicească și edilitară a mănăstirii fără să-și schimbe rânduiala.
În momentul venirii sale la Suceava, renumita ctitorie voievodală, care tocmai a împlinit în acest an 500 de ani de existență, purta haine smerite și suferea din pricina vicisitudinilor vremurilor. Chiliile erau sărăcăcioase, afectate de trecerea timpului, acoperișul bisericii era degradat, clopotnița era în pericol să se dărâme, iar utilitățile lispeau cu desăvârșire.
La neajunsurile mănăstirii se adăuga și contextul politic foarte ostil din perioada respectivă, care punea multe piedici în construirea sau restaurarea bisericilor. Dar părintele stareț Grigorie n-a precupețit nici o jertfă pentru Casa Domnului, așa că în cel mai scurt timp a făcut demersurile necesare pentru a reda mănăstirii frumusețea cuvenită. A reparat biserica, a construit un paraclis, a construit stăreția, a restaurat clopotnița și a înzestrat-o cu clopote noi, a reparat chiliile călugărilor, dotându-le cu cele necesare. Dar mai presus de toate, s-a îngrijit, ca unul care vazuse lumina zilei într-o zonă viticolă, să asigure mănăstirii vinul necesar pentru slujbă și pentru masă. În acest sens, ca un bun gospodar, a primenit beciurile mănăstirii, le-a dotat cu cele necesare și el însuși, ajutat de câțiva ucenici, punea în bună rânduială vinul mănăstirii.
Cu toate că avea lucrări și deplasări pentru a procura materiale de construcție, greu de găsit în acea vreme, totuși părintele stareț Grigorie și-a păstrat rânduiala de rugăciune neschimbată. Avea o mare evlavie față de Sfântul Ioan cel Nou, ale căror sfinte moaște sunt așezate în biserica mănăstirii, astăzi catedrală arhiepiscopală. Se închina cu evlavie la racla Sfântului în fiecare zi, atunci când era în mănăstire. În acest sens stă mărturia părintelui Ioan Pamfil, viețuitor al mănăstirii, care a fost aproape de părintele stareț încă de la început. Sfinția sa povestea că nu era zi din săptămână în care să nu fie prezent la slujbe și nu era duminică sau sărbătoare în care să nu fi slujit părintele stareț. După aproape 30 de ani de șantiere neîntrerupte, sănătatea părintelui s-a șubrezit, așa încât a fost nevoit să se retragă o perioadă din slujirea stărețească. În acest timp a mers în Cipru, la mănăstirea Kykkos. În această perioadă răspunderea pentru mănăstire a dus-o arhim. Vartolomeu Chira, ucenic devotat al părintelui stareț.
Reîntors în țară părintele a preluat stăreția mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. În această perioadă m-am învrednicit a fi printre ucenicii părintelui. Lucram alături de sfinția sa la treburile mănăstirii, mai ales la beci. Însă cele mai emoționante amintiri rămân cele legate de verile din vacanța mare petrecute la Cotnari la via mănăstirii sub ascultarea părintelui stareț Grigorie, care stătea împreună cu ostenitorii viei timp de aproape două luni în fiecare an. Îmi amintesc cu emoție că odată eram pe acoperișul unei chilii, care se construia după indicațiile sale. Privindu-l de sus l-am văzut ca un om din altă lume, ca un sfânt: luminos la chip, plin de bunătate, liber de grijile acestei lumi, atent la lucrurile esențiale, aspru cu sine și iertător cu cei din jur.
Serile petrecute la trapeza unde luau prânzul lucrătorii viei erau adevărate revărsări de har. Părintele își deschidea cuferele ferecate și ne împărtășea din nestematele cuvinte. Uneori ne vorbea elogios despre ierarhii și stareții pe care i-a cunoscut, despre greutățile pe care le-a traversat Biserica și pe care el însuși ca slujitor al acesteia le-a trăit. Pe lângă aceste povestiri ne sfătuia mereu:
– să lucrăm cu responsabilitate în Biserică, pentru că blestemat este cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă (Ieremia 48, 10);
– să fim conștienți că odată ce am intrat în viață, am intrat și în probleme, dar să învățăm să le rezolvăm;
– să cerem iertare imediat când am greșit; să nu lăsăm răul să-și facă un cuib în inima noastră. Dacă Adam ar fi cerut iertare când a greșit ar fi fost și astăzi în rai, spunea părintele;
– să iertăm pe cei care își cer iertare;
– să spunem mereu adevărul pentru că nu se poate clădi ceva pe minciună;
– să nu ne lenevim la rugăciune și să iubim Biserica;
– să vă rugați cu credință la moaștele Sfântului Ioan cel Nou;
– să ne rugăm Domnului să ne dea harul de a trăi Sfânta Liturghie. Mereu slujea cu adâncă simțire și cu lacrimi părintele și repeta frecvent: foarte greu se ajunge la trăirea Sfintei Liturghii!;
– să păstrăm cu sfințenie rânduiala și să fim prezenți la biserică și la masa de obște;
– să ne îndeletnicim cu rugăciunea inimii și cu citirea Sfintei Scripturi, a Filocaliei, a Patericului, a vieților sfinților ș.a. Părintele însuși citea aceste cărți mereu și era foarte atent la sensul fiecărui cuvânt. Îmi amintesc de faptul că i-am dat spre lectură lucrarea de atestat, pe care o alcătuisem în ultimul an de seminar: Dogma Sfintei Treimi după canoanele Miezonopticii din Octoih, pe care părintele mi-a corectat-o cu multă acrivie.
Cu toate că avea o lucrare duhovnicească deosebit de înaltă, părintele stareț era foarte smerit. Era aproape imposibil de descifrat. Nimeni nu știa cât și când se roagă sau postea. Nu lăsa deschisă nicio fereastră spre lucrarea sa duhovnicească. Mărturisesc, cu smerenie, că în nopțile de vară petrecute la Cotnari, la via mănăstirii, ieșeam într-adins afară, în orele târzii pentru a savura liniștea nopții. În acele momente, prin fereastra luminată de o lumină plăpândă îl zăream pe părintele strareț în genunchi la rugăciune. Era miezul nopții. Ieșeam peste un ceas și era tot acolo, peste două la fel. Pe la ora două dimineața se stingea și lumina din chilie, pentru ca peste trei, patru ceasuri să se aprindă înapoi.
Foarte multe întâmplări și gesturi ale sale m-au convins că avea darul vederii înainte asemenea Sfinților Părinți. Spre exemplu, înainte de a muri maestrul Mihail Moroșan (12.06.2018), un foarte bun prieten al părintelui, sfinția sa a mers să se interneze în spital. A doua zi a murit pictorul Moroșan. Nu a putut veni la înmormântare, pentru că doctorii nu i-au permis. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, pentru că, personal, cunoașteam că părintele era extrem de sensibil și evita să vadă oamenii fără suflare, preferând să-i aibă mereu vii în inima și în mintea sa.
Smerenia și ascultarea părintelui stareț s-au evidențiat și în colaborarea cu ierarhii locului, lucrând în armonie deplină cu Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, cu vicarii Eparhiei, Preasfințitul Gherasim Putneanul și Preasfințitul Damaschin Dorneanul. Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a arătat aceeași dragoste și prețuire părintelui stareț Grigorie, rânduind să fie pomenit ca proin-stareț până la sfârșitul vieții. Apreciind lucrarea duhovnicească a părintelui stareț Grigorie și osteneala jertfelnică depusă în slujba Bisericii, părintele arhiepiscop Calinic i-a oferit în anul 2021, la sărbătoarea Nașterii Domnului, cea mai înaltă distincție a Eparhiei: Crucea Bucovinei.
La 16.07.2022, părinții Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, au observat că părintele stareț a făcut un lucru extrem de rar întâlnit, dacă era în mănăstire: nu a venit la slujbă. Acest lucru i-a determinat să-l cerceteze la chilie. Aici l-au aflat fără suflare, întins pe pat cu chipul luminos și cu trăsăturile specifice monahului autentic care se îndreaptă spre Dreptul Judecător cu nădejdea răsplătirii ostenelilor pline de iubire jertfelnică.
Moartea cuvioșilor Domnului este deosebit de scumpă înaintea Lui (Psalmul 115, 6), pentru că viața lor a fost una de jertfă, iar aceasta arată măsura în care ei l-au iubit pe Dumnezeu. Momentul trecerii din această lume al părintelui proinstareț arhim. Grigorie Halciuc nu este unul întâmplător. Să ne amintim doar de faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca acest an, 2022, să fie închinat rugăciunii, îndemnându-ne să ne aplecăm cu evlavie spre aceasta și spre viața celor trei dascăli isihaști: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț. Tocmai în acest an Dumnezeu a rânduit să fie mutat în Biserica triumfătoare acest slujitor al Său, părintele proin-stareț Grigorie, vrednic urmaș al sfinților isihaști, evlavios cinstitor al Sfântului Grigorie Palama. Să avem parte de rugăciunile sale!