Psalmistul David, insuflat de Duhul Sfânt, arată măreția Domnului prin atribute și substantive împletite într-un mănunchi armonios de cuvinte și expresii care, odată parcurse cu privirea și cu gândul, se întipăresc în adâncul inimilor rugătoare, rodind spre desăvârșire. Între acestea, imaginea fulgerelor este semnificativă: „fulgerele Lui au luminat lumea; văzut-a și s-a cutremurat pământul” (Psalmul 96, 4).
Mereu, în Sfânta Scriptură, fulgerul denotă înfățișarea măreață a Domnului, a Cărui trup e asemenea crisolitului, dar a cărui față scânteiază ca fulgerul (Daniel 10, 6), fenomenul însoțind mereu teofaniile (Ieșire 19, 16; 20, 18), dar arătând, în alte locuri, instrumentul judecății lui Dumnezeu (Psalm 144, 6; Zaharia 9, 14).
Semnificativ ca simbol al puterii și al slavei veșnice, fulgerele capătă valoare, de multe ori, până astăzi, și pentru cei care, în tihna rugăciunii, își aduc aminte de persoanele care, prin comportament și virtute exersată în graiuri pilduitoare au conștientizat că slujesc necontenit lui Dumnezeu cu gândul desăvârșit în fapta de bine care rodește spre veșnicie atunci când se îndreaptă cu atenție spre nevoile aproapelui, înțeles mereu ca un „frate mai mic al Domnului Hristos”.
Parafrazând un fragment din Epistola către Evrei, unde ni se descoperă lucrarea lui Dumnezeu care, „după ce, odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci” (Evrei 1, 1), în zorii creștinismului a vorbit, vizibil, prin mărturia statornică, plină de har și lucrătoare prin virtute a cetei de mucenici, din diferite categorii sociale, care și-au făcut propriile trupuri jertfelnice luminoase din care strălucesc mereu, spre zidirea continuă a Bisericii, prin harul Duhului Sfânt, împărtășit celor credincioși.
Așa se face că, în timpul lui Licinius (308-324), în 320, după cum consemnează martirologiile, au dat mărturie ceata celor 40 de sfinți mucenici din Sevastia, soldați din Legiunea a XII-a Fulminata (înarmată cu fulger). Dar, mai mult decât numele, „armele” sfinților mucenici au fost duhovnicești, fiind roditoare și arătând, în toiul iernii, că gheața se topește, „încălzită” de trupurile pnevmatofore, și că ale lor cununi strălucesc, înveșmântate la porunca lui Hristos în lumina nezidită a Taborului actualizat în ei prin jertfă.
Dar, harul nu trece. Împreună cu cuvintele lui Hristos, el rânduiește veșnicia și proniază și cercetează și luminează deoarece, acolo unde era neorânduială și nepurtare de grijă, rânduiește persoane, anume alese, care în timp să se arate ca fiind în afară din timp. Căci „lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), cu toate că, mereu, în diferite perioade de timp, duhurile întunericului au purtat război împotriva luminii, căutând prilejuri de a o încețoșa.
Așa se face că, în anii tulburi ai celui de-al doilea Război Mondial, pe 9 martie 1945, în satul pitoresc Ioneasa, în familia părintelui Ilarion Argatu, să se nască o mlădiță care să crească și să lucreze spre rodire duhovnicească, străduindu-se ca prin cuvânt fulgerător, luminos și crezut cu toată inima, căci a fost „lucrat” la lumina candelei de pe Jertfelnicul Sfântului Altar.
Și în felul acesta, slăvitul Praznic al Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia a devenit stindard călăuzitor în toată activitatea preoțească a părintelui Alexandru, el însuși purtând atât numele Sfântului Ierarh Alexandru, cât și a Sfântului Mucenic Alexander cel care, după cum arată ediția martirologiului italianului Antonio Borelli, era unul din ceata luminoasă ca fulgerul a celor 40 de sfinți mucenici.
Întorcând filele încărcate de mărturii, părintele Alexandru s-a arătat lumii mărturisind zi de zi Evanghelia lui Hristos, pentru că, în viața fiecărui preot, mai mult sau mai puțin, se înrădăcinează cuvintele psalmistului care spune „râvna Casei Tale mă mistuie” (Ioan 2, 17), preluate în Noul Legământ de Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Domnului, care, la Cina cea de Taină își rezemase capul pe pieptul lui Hristos, așa cum, la colțul din dreapta al Jertfelnicului, candidatul la hirotonie, își așează capul, sub mâinile arhiereului, acolo unde e așezată icoana Sfântului Ioan, Evanghelistul. Râvna sa trebuie să-l călăuzească pe orice preot care își conștientizează menirea și își ia în serios, cu deplină responsabilitate, slujirea.
Au trecut 80 de ani de la acel 9 martie 1945, și aproape 5 ani de când, în Împărăția cerească, părintele Alexandru îi pomenește pe toți la Sfânta Liturghie cerească. Au rămas, grăitoare, ctitoriile sale unde, luminile candelelor fulgeră necontentenit, unde rugile sunt înălțate și unde credincioșii vin căutând și aflând alinare, căci nu părintele însuși, ci harul lucrător prin el al Duhului „mijlocește pentru noi cu suspine de negrăit” (Romani 8, 26).
Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam!