Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră faţă de aproapele, şi cea de a doua este cea a judecăţii. Mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată, însă numai în funcţie de disponibilitatea noastră de a ierta. Alternativă la Judecata de Apoi nu există. Acolo, Dumnezeu trece de la mila secondată de iubire la dreptate şi pedeapsă.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Opera Mântuitorului nostru Iisus Hristos este alcătuită din minuni, care sunt lucrări văzute ale Preasfintei Treimi, şi cuvântări – parabole, care sunt nestemate ale învăţăturii lui Iisus. Joachim Jeremias, teologul occidental care a scris lucrarea The Parables of Jesus, afirmă că parabolele sunt fragmente din stânca originară a Tradiţiei, ce surprind caracterul Evangheliei lui Hristos, natura eshatologică a predicii Sale, intensitatea apelurilor Sale la pocăinţă, precum şi conflictul Său cu fariseii.
La noi în ţară, cel mai bun comentariu al parabolelor – desigur, pentru teologi – este cel al patriarhului Iustin Moisescu, intitulat Originalitatea parabolelor lui Iisus; pentru credincioşi, comentariul cel mai potrivit este cel al părintelui prof. Ilarion Felea. Cu puţini ani în urmă a publicat un comentariu la parabole şi Andrei Pleşu. Lucrarea mea, intitulată Parabolele – nestemate ale învăţăturii lui Iisus, fiind de dată recentă, include şi alte comentarii şi cercetări de actualitate în domeniu.
Elementul pictural al parabolelor este extras din viaţa de zi cu zi, ele fiind izvorâte dintr-o întâmplare reală.
Iniţial, parabolele au fost rostite în aramaica galileană, însă translarea lor în mediul elenistic a dus la înfrumuseţarea istorisirilor. Aş vrea să fac încă o precizare, din cele multe care ar trebui făcute, şi anume aceea că unele parabole nou-testamentare îşi au o sorginte vechi-testamentară. Aş aminti doar una dintre ele, numită Parabola lucrătorilor celor răi, reţinută de sinoptici şi care îşi are sorgintea în capitolul cinci al cărţii prorocului Isaia.
Pentru frumuseţea parabolei, o voi reda în întregime:
„1. Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă.
- El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă.
- Şi acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea.
- Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?
- Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare.
- Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea.
- Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Isaia 5, 1-7).
Revenind, parabolele erau adresate îndeosebi ucenicilor, chiar dacă de cele mai multe ori subiectul lor îi viza pe bătrânii, fariseii, arhiereii şi cărturarii poporului, ca adversari declaraţi ai lui Iisus; alte parabole vizau direct mulţimile.
Pilda datornicului nemilostiv, consemnată doar de Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21). Hristos i-a răspuns: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” (Matei18, 22).
Cifra şapte, în concepţia iudaică, exprimă desăvârşirea. Aceasta ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori, într-o zi. Numai că, „de 70 de ori câte 7”, în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci fără de număr. De altfel, cine ar sta să numere până la patru sute nouăzeci de greşeli ale fratelui său, într-o zi, aşteptând-o pe cea de-a patru sute nouăzeci şi una, pe care să nu o ierte!?
Iertarea, la Dumnezeu, este infinită. Ea nu are limite matematice.
„De 70 de ori câte 7”, tâlcuiește Sfântul Teofilact, vrea să arate o mulţime fără de număr a iertării. Sfântul Evanghelist Luca notează: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l, şi dacă se va căi, iartă-l. Şi chiar de îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l!” (17, 3-4).
Pentru a exemplifica cele spuse, Mântuitorul a rostit Pilda datornicului nemilostiv, prin intermediul căreia El a adus în atenţia ascultătorilor comportamentul unui împărat „care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23). Ideea de bilanţ financiar periodic, de balanţă financiară, nu ne este străină, ci se regăseşte şi astăzi în contabilitate, chiar şi în cea bisericească.
Şi, spune textul, începând să se socotească cu slugile, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (Matei 18, 24). Era cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat. Un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur (exegeţii moderni susţin însă că un talant cântărea 34,272 kg de aur). Sfântul Evanghelist Matei nu precizează dacă talanţii erau din aur sau din argint. Dacă facem un calcul de bun simţ, rezultă că respectivul datornic avea o datorie fie de aproximativ 436 t de argint, fie de 490 t de aur. O cantitate incredibilă şi greu de suportat pentru o ţară, darămite pentru o singură persoană. Dacă vă miră valoarea ei, textul nu precizează cum a ajuns acel datornic la o asemenea datorie.
Însă, la vremea bilanţului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte avea, ca să plătească datoria (Matei 18, 25). Stăpânul, bun manager, nu putea să rămână în pierdere. El trebuia să îşi recupereze paguba, prin vinderea datornicului şi a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile şi imobile. Sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după şase ani de sclavie deveneau oameni liberi (Deuteronomul 15, 12).
Conştient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoţită de câteva gesturi liturgice: „Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot” (Matei 18, 26). Rugămintea, este consemnat în Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (Matei 18, 27).
„Stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se”… Sfântul Isaac Sirul învață că „milostenia este durerea mişcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire atât spre cel vrednic de pedeapsă, pe care nu-l pedepseşte, cât şi spre cel vrednic de bine, pe care îl covârşeşte cu binele”.
Întrucât stăpânul nu putea să-şi recupereze paguba, ţinând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute şi două mii de dinari, a preferat să-l elibereze pe datornic şi să-i şteargă datoria. Interesant este faptul că, dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul câştigător.
Paradoxal, lucrurile stau altfel în cazul parteneriatelor dintre oameni.
Datornicul, după ce i-a fost iertată datoria, înstrăinându-se de stăpânul lui și întâlnind pe unul dintre cei care slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el şi, sugrumându-l, i-a cerut imperativ: „Plăteşte-mi ce eşti dator.” (Matei 18, 28). Pledoaria datornicului pentru amânarea plăţii: „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti” (Matei 18, 29) n-a fost primită, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria (cf. Matei 18, 30). Suma fiind foarte mică, nu se punea problema vinderii debitorului; a fost doar aruncat în închisoare, până ce va plăti suma. Comparativ cu suma care i-a fost iertată lui, suma datorată de cel împreună-slujitor cu el era infimă (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint); totuşi, el nu a vrut să renunţe la ea.
Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoinţa stăpânului său a fost revoltătoare. De aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci a atras atenţia celorlalte slugi care, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, mergând, au spus stăpânului toate cele întâmplate (Matei 18, 31).
Atunci, stăpânul, chemându-l, l-a mustrat: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18, 32-33). Sfântul Isaac Sirul avertizează şi că inima nemilostivă va rămâne continuu întunecată; doar milostenia alungă întunericul din lăuntrul sufletului. Din păcate, în loc să fi fructificat şansa care i s-a oferit, acel slujitor a lucrat în aşa fel încât darul milostivirii să-i fie revocat: „Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 18, 34).
Aş vrea să fac o precizare, şi anume aceea că iubirea de argint nu înseamnă doar iubirea de bani, ci şi iubirea de orice alt lucru; este un alt mod de închinare la idol. De ce s-a mâniat stăpânul? Pentru că nu l-a iertat pe fratele său (cf. Matei 18, 35). Ne atrage atenția textul că „l-a dat pe mâna chinuitorilor” – o sentinţă pentru veşnicie, şi aceasta pentru că anul jubileu, ce prevedea eliberarea sclavilor, nu stipula vreo graţiere.
Parabola are o dimensiune eshatologică. Vizează Judecata de Apoi surprinsă în versetul 35: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.
Aşadar, iubiţi credincioşi și credincioase, Stăpânul adus în discuţia parabolei este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi. Toţi avem câte zece mii de talanţi debit la Dumnezeu. Ne naştem cu această datorie faţă de Dumnezeu. Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului, şi prin el, nouă, posibilitatea ca, înainte de sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta. Numai că el, după ce a primit iertarea, s-a purtat lipsit de omenie faţă de datornicul său.
Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră faţă de aproapele, şi cea de a doua este cea a judecăţii. Mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată, însă numai în funcţie de disponibilitatea noastră de a ierta. Alternativă la Judecata de Apoi nu există. Acolo, Dumnezeu trece de la mila secondată de iubire la dreptate şi pedeapsă.
Parabola ne atrage atenţia asupra modului în care trebuie să ne comportăm în relaţia cu aproapele, folosindu-ne exclusiv de milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu.
Aş încheia rugându-vă să citiţi cele 55 de nestemate ale învăţăturii lui Iisus, care sunt parabolele. Citindu-le, numai aşa veţi putea pătrunde în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu!