Ziua Învățătorului, anul Domnului – 2021
Învățătorii! Cred că, după Dumnezeu și după mame, învățătorii sunt creatori de oameni. Învățătorii aceia care știu să te țină de mână atunci când înveți mersul cu literă mare, care te inspiră așa cum respiră și te fac să-ți făgăduiești în mare taină că „așa vei fi, când te faci mare”; cei care nu au răspunsuri la toate întrebările și neliniștile și curiozitățile tale, așa de frumoase și de firești și copilărești, dar sunt ei înșiși răspunsul. Încredințare pe care-o regăsim și în aceste cuvinte ale Înaltpreasfințitul Părinte Calinic: „Învățătorul e un arhitect al sufletului de copil. (…) Viața sa demnă este o paradigmă a faptului că doar educația devine izvor al binelui în lume, finalitate pe care el o evocă cu fiecare gest și faptă în parte.” (Satul – complementaritate în diversitate, Ed. Doxologia, 2019)
Și poate că nu mi-e de neiertat că înțeleg prin „învățători” pe toți cei care împărtășesc învățătură celor încredințați lor, spre împreună-creștere și-adeverire a Bisericii luptătoare, deopotrivă oameni ai Școlii și ai Bisericii, chemați la o înaltă formă de misiune, după icoana vie a Învățătorului Desăvârșit – Blândul Iisus. Învățătorul ce dezmărginește încă lumea. Și ne-a-nvățat, spălându-ne picioarele de tina nerecunoștinței, că mai presus de toate e iubirea. Iubirea aceea care le crede și le îngăduie și le îndreaptă blând, prin iertare și de fiecare zi uitare, pe toate-toate. Iubirea aceea de oameni care îngenunchează înaintea ta, ca nu cumva să-ți fie rană vie căderea.
Nu reușim să le fim prea des și îndeajuns de recunoscători. Și poate că ne-ar și fi fost cu neîmplinire de-am fi vremuit timpul unei zile menită celebrării lor. Așa încât, i-am invitat la taifas, pe prispa împărtășirii gândului ziditor și bun. Despre Școală și despre Biserică. Despre Școli de Duminică și Școala – pridvorul Cerului, cu bibliotecile ei deschise tuturor. Despre Olimpiadele Faptelor Bune și despre Banca de ce (n)-ai nevoie. Despre răscumpărări ale timpului în tinda bisericii, în fiecare zi și despre Școala ta – primul hub educațional, la Suceava.
Iar adăstarea ne-a fost la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei”, în vecinătatea deloc întâmplătoare a galeriei – concurs educațional interjudețean Icoana din sufletul copilului, ed. a II-a. Preț de câteva ceasuri, copii și tineri, profesori și preoți, părinți și prieteni ai copiilor n-au mai contenit să-și împărtășească unii altora bucuria de a învăța, de a crește și de a se desăvârși în interiorul echilateralității Familie – Școală – Biserică. Într-o continuă reiterare a îndemnului paulin din Epistola către Efeseni, „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.” (5, 15-16), așa cum evidenția părintele director, arhid. prof. dr. Bogdan-Mihai Hrișcă. În fapt, un gând-ectenie al zilei, dublat de bucuria exercițiilor de recunoștință, de prețuire și admirație unii față de ceilalți și împreună față de Hristos și față de Biserică.
Și cum „răscumpărarea vremii” se învață în fiecare zi, ne-a fost acum și prilejul „lăsării să umble prin lume” a volumului nostru colectiv (re)Conectat cu Hristos, în pandemie, publicat la Editura Performantica, Iași. Pagini care poartă în ele griji mari de copii mici și bucurii mici de oameni mari, povești desprinse din viața pe care am trăit-o în cel din urmă an. Un volum care, dacă ar fi să primească un alt nume, s-ar putea numi „despre lecțiile pandemiei, în 10000 de cuvinte”. Cuvinte grele de sens și emoție, ce poartă cu ele împărtășiri ale poveștilor de viață din curtea școlii. Emoții și îngrijorări, încredințări și angoase, frământări și reconfirmări, povești cu miez și sens ascendent ale copiilor, ale tinerilor și ale profesorilor din multe școli din țară.
Încredințarea fiecăruia dintre autori? Hristos este răspunsul. Și credința. Și făgăduința. Iar fiecare mărturisire, ascunsă între file, pare a fi o minusculă carte de rugăciuni, pe care-o duci cu tine prin lume, peste tot, s-o ai la îndemână și s-o răsfoiești atunci când ai avea nevoie de-un răgaz. Citind și recitind, ca pe un stih de doxologie, paginile lor, nu-mi pot împiedica gândul că-s scrise, într-un fel sau altul, de fiecare dintre noi. Și-aș și-ncerca să vă conving. Doar câteva rânduri, ale profesoarei Alina Andrei, de la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași:
„În ultimul timp, vorbeam din ce în ce mai mult despre fericire și multe dintre provocările comerciale sau cotidiene îmi promiteau un fel de euforie care m-ar fi ajutat să trăiesc așa cum nu am avut ocazia de a experimenta până în acel moment. Vârtejul te ia și te duce cu el și e plin de luminițe, de zâmbete, de vitrine, de kilometri înfulecați în grabă de pedala de accelerație, de imperativul „trebuie”, de ședințe, de două-trei opriri grăbite cu ochii pe o carte, de zumzet, de dorința de a pune pe fugă și ziua de astăzi, și… iar vârtej, și… Stop!
Mi s-a părut atunci că s-a oprit o lume care mai avea puțin până la apogeu, că s-au stricat toate ceasornicele, că timpul intră ușor în regresiune și că pe pământ s-a făcut liniște. M-am uitat în jurul meu și lucrurile își diminuau încet dimensiunile… Am început să văd din nou oamenii. Ai mei erau, ca de obicei, acolo și mă așteptau să-i observ, să nu mă mai grăbesc atunci când le dădeam câte o îmbrățișare, să nu mai cad seara de oboseală, să vorbim. Nu era ca și cum nu mai făcusem asta înainte, dar, nu știu de ce, mi se părea diferit.” (Vreme de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului)
Oare se recunoaște în aceste albe dezvăluiri de suflet cineva?
Noi ne-am aflat răspunsul. Și e și el dintre gândurile acelea „de luat acasă” („acasă” acela ce înseamnă suflet): oamenii sunt chemați și așteptați să răscumpere vremea. Fiindcă „ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6,34)
Daniela Ceredeev, inspector școlar
