Anul 1987 este anul când l-am întâlnit prima data pe Înaltpresfințitul Pimen. În primăvara acestui an un tânăr care se afla în pragul bacalaureatului, lua drumul Iașilor pentru a merge la Vlădica și a primii binecuvântarea , după rânduială , să se înscrie la Facultatea de Teologie. Erau vremuri cu multe opreliști. Ajuns la Sfânta Mitropolie, am găsit biroul Preasfințitului Pimen episcop vicar al Iașilor care deși ocupat cu treburile administrative a găsit răgazul,nu după multă vreme să mă întrebe de sănătate. Am intrat în birou unde deîndată mi-a făcut semn să stau jos și să spun păsul vizitei mele. Timid i-am explicat de ce venisem și i-am mărturisit dorința mea de a devenii preot. Mi-a spus câteva cuvinte despre ceea ce doresc eu și m-a binecuvântat spunând că voi primii acasă aprobarea pentru înscrierea la Institutul Teologic. Așa s-a și întâmplat.
A fost o întâlnire scurtă dar care după mulți ani mi-a revenit în minte. Tânărul de atunci nu a surprins multe elemente, însă preotul de mai târziu le va descifra pe parcursul deselor întâlniri cu Arhiepiscopul nostru.
După această întâlnire a urmat un examen cu un rezultat fericit ,o perioada de nouă luni de armată și apoi patru ani de studii teologice și iată că în anul 1992 ,în toamna acestui an când deja se înființase Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților iar Înaltpreasfințitul Pimen fusese numit arhiepiscop al noii Arhiepiscopii ,m-am prezentat la Suceava cu multă timiditate la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou unde era sediul Arhiepiscopiei spre a cere o nouă binecuvântare. Doream să candidez la o parohie să-mi îndeplinesc visul. Vedeam același chip blând ,pe care l-am văzut mai apoi timp de 30 de ani în tablourile ce tronau în scaunul arhieresc la parohii,sau la loc de cinste la protoierie. Ieșind pe hol a dat cu ochii de mine și imediat m-a chemat în birou. Cu reținere i-am spus scopul vizitei mele.M-a cercetat mult, m-a întrebat de studii ,despre dorința ce o aveam ,cum înțelegeam preoția ,ce doream să fac ,o cercetare amănunțită și plină de răbdare. Mi-a spus să fac o cerere și voi primii răspuns. Așa s-a întâmplat. După aproape trei săptămâni am fost chemat și Înaltpresfințitul Pimen mi-a spus că îmi încredințează o parohie nou înființată ,unde am slujit 28 de a ani. Ba mai mult mi-a încredințat,mie unui novice și responsabilitatea secretariatului Protoieriei Fălticeni exprimându-și încrederea că voi reușii să duc la îndeplinire sarcinile transmise. Pe data de 4 octombrie 1992 Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen m-a hirotonit diacon iar o săptămână mai târziu tot Înaltpreasfinția sa m-a hirotonit preot trimițându-mă în parohie. Mi-am făcut datoria așa cum am putut mai bine acolo unde am fost trimis sub atenta supraveghere a vlădicului Pimen. După ani de atentă supraveghere, în anul 2016 Înaltpreasfințitul m-a numit protoiereu al Protoieriei Fălticeni. De acum înainte am început să înțeleg , să văd calitățile deosebite ale Înaltului.
Omul cu multă blândețe, răbdare și încredere în oameni
Mi-am dat seama de ce am fost primit de Înaltpreasfinția sa imediat ce m-a văzut. Am conștientizat că nu-i plăcea să vadă oamenii pe holuri așteptând. Oricine venea la el era primit deîndată. Blândețea arătată mie era arătată tuturor preoților dar și credincioșilor care veneau la sfinția sa ,îi mângâia pe toți ,îi sfătuia. Răbdarea pe care a arăta-o față de mine la cercetarea întru preoție o arăta față de toți. Avea încredere în oameni.Considera că toți oamenii trebuie tratați cu încredere ,dar supraveghea cu atenție totul, având o minte sclipitoare și o memorie foarte bună. Aceste calități ale Înaltpreasfinției Sale mi-au fost descoperite în perioada în care am fost mai apropiați. Răbdarea sa este proverbială. Aștepta ani de zile recunoașterea greșelilor. Cred că de aceea ne spunea de fiecare dată când plecam de la sfinția sa –răbdare, răbdare. Era extrem de apropiat față de toată lumea. Dar oare numai acestea ?
Modestia o caracteristica ființială a Înaltpreasfințitului Pimen
Este greu să spui în câteva rânduri ce calități avea Înaltpreasfințitul. Poate noi preoții de la Suceava am avut de învățat îndeosebi din modestia sa. Subțirel își ducea cu multă vrednicie anii cu engolpionul ascuns în pliul reverendei, vorbea prietenește cu toată lumea, mereu băga mâna în buzunar pentru ai ajuta pe cei săraci. Erau prietenii Înaltpreasfinței Sale. Mergea cu capul plecat deseori nevoind să dea mâna la sărutat cu toate că îți doreai să te atingi de mâna sa căci simțeai binecuvântarea atingerii. Această modestie ne era transmisă nouă preoților chiar prin refuzul de a i se cânta imnul arhieresc.
Un om practic
Un om deosebit de pragmatic. Îi plăceau lucrurile simple clare ,directe. În construcțiile pe care le coordona căuta tot timpul soluțiile cele mai simple ,clasice moștenite din moși strămoși. Iubea lemnul ,casele de lemn, căldura care izvora din lemn. În administrație dorea ca totul să fie clar și simplu extrem de corect și limpede. Prețuia corectitudinea și mai ales sinceritatea.
Îi plăcea cântarea dulce lină omofonă fără multe improvizații ,gorgoane. Iubea muzica psaltică. Tot timpul spunea că nu este un bun cântăreț dar recunoaștea imediat când o cântare este greșită. Spunea că Dumnezeu este la fel în cea mai mare catedrala și în cea mai mică biserică. La sfințiri se amesteca printre oameni,iar la agapă ne împărtășea din înțelepciunea sa. Avea o mâncare preferată, brânză cu smântână și mămăligă spunând că își amintește de perioada copilăriei. Ne povestea de părinții săi ,de modul în care făceau milostenie,de cei șapte unchi ai săi care erau preoți ,care se ocupau de apicultură. Vorbea despre părinții săi duhovnicești despre perioada petrecută fie la Neamț fie la Putna. Spunea că înțelege oamenii și preoții de mir prin faptul că el însuși a fost o perioada preot de parohie la Durău. Evoca deseori oamenii pe care ia cunoscut în viață,oameni care deși erau din regimul trecut dovedeau o moralitate deosebită și un respect față de biserică care astăzi nu mai este întâlnit. Vorbea cum acești oameni au ajutat biserica în vremurile de restriște,au ajutat reabilitarea monumentelor.
Iubitor al bisericilor noastre, monumente istorice
Când vorbea de monumente se însuflețea subit dar se și întrista. Îl durea când vedea că nu pot fi ajutate monumentele. Iubea aceste biserici ca pe ceva neprețuit ,le cunoștea istoria dar și nevoile. Deseori vorbea și deodată se oprea spunând –restul veți afla după ce mor eu,nu mai pot spune. Când vedea copiii sau costumele populare fața îi strălucea și deseori ochii îi jucau in lacrimi.
Practicantul virtuții milosteniei
Ajuta căminele de bătrâni și de copii, le vizita mereu se interesa de nevoile lor,îndemna preoții și credincioșii să îi urmeze exemplul, lucru pe care l-am făcut cu toții. Dorea recuperarea Fondului Bisericesc cu scopul de a ajuta întreținerea monumentelor istorice dar și pentru a ajuta cât mai mulți oameni aflați în nevoi. Era durerea sa cea mai mare și ori de câte ori vorbea despre acest lucru fața sa luminoasă devenea deîndată posomorâtă și gânditoare.
Slujea foarte mult. De multe ori era prea mult pentru vârsta Înaltpreafinției Sale dar spunea – „eu nu post să refuz, eu sunt călugăr”.
Desigur, că a mai și certat, dar cu blândețe spre îndreptare nu spre pedeapsă. Mereu spunea „nu putem să lăsăm un om fără pâine – ce va face, ce se va întâmpla cu el?”
Atunci când vorbim despre Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen nu trebuie să uităm de hărnicia sa. Când pornea un proiect se implica cu toată ființa sa. Acum vreo 20 ani se lucra cu mult elan la Căminul de bătrâni ce ține de Arhiepiscopie. Înaltul era zi lumină acolo. Tânăr doream să merg să îi spun din realizările mele. Știam că este acolo mereu și într-adevăr era acolo când l-am căutat, descărca o mașină de scândură. Am luat binecuvântare și am încercat să-i spun motivele pentru care am venit la Înaltpreasfinția Sa. Mi-a spus – bine povestim cât descărcăm mașina de scândură. Înaltul avea în jur de 70 de ani eu aproximativ 30.
Bucovinenii l-au iubit. De fapt au răspuns cu dragoste la dragostea sa necondiționată. Înaltul ne-a iubit și ne-a învățat să iubim. L-am iubit pentru că El ne-a iubit. Era atent la preoți la nevoile lor. Știa că au probleme. Nu de puține ori spunea „preoții au copii care trebuie trimiși la școală, preoții sunt bolnavi au soții bolnave ,trebuie să-i înțelegem,trebuie să-i ajutăm.” Și așa a făcut.
La împlinirea a trei ani de când a fost chemat la Dumnezeu nu putem decât să spunem că ne rugăm pentru Înaltpreasfinția Sa cu nădejdea că și Înaltpreasfințitul ne pomenește pe fiecare dintre noi la Liturghia Cerească.
Pr. Adrian Dulgheriu,
protoiereu de Fălticeni