În contextul crizei economice răspândite din ce în ce mai mult pe întregul continent și nu numai, omul caută să câștige din absolut orice. Astfel, a vorbi despre camătă, este un subiect pe ordinea de zi. Cunoaștem faptul că, a da bani cu camătă este o practică foarte veche, întâlnită pe întregul mapamond, aducând venituri considerabile fără efort fizic sau intelectual. Singurul lucru de care trebuie să dispună cămătarul sunt banii. Din aceste considerente, camăta este tentantă pentru mulți, spre a-și spori veniturile într-un mod necinstit.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul camătă înseamnă: ,,dobândă excesivă pe care o ia cămătarul pentru sumele date cu împrumut”[1], iar cămătar este ,,persoana care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete”[2].
Trebuie să precizăm încă de la început faptul că, deși reprezintă unul și același lucru, cuvintele camătă și dobândă, au ajuns astăzi să fie definite separat. Spre deosebire de camătă, dobânda și-a câștigat în timp legalitate.
A împrumuta pe cineva la nevoie este o poruncă divină; împrumutul ,însă, trebuie să fie fără camătă, fără strâmtorare, cu scopul de a ajuta pe cel aflat în impas financiar: De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi și să nu-i pui camătă (Ieșirea 22, 25). Tora avea, așadar, prescripții clare în scopul protejării săracilor, în special a datornicilor, de lăcomia cămătarilor, impunând astfel obligativitatea de a da cu împrumut fără a percepe în schimb camătă. Dacă fratele tău va sărăci și va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l fie străin, fie băștinaș, ca să trăiască cu tine. Să nu iei de la el dobândă și spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul. Argintul tău să nu i-l dai lui cu camătă și pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor (Leviticul 25, 35- 37).
A împrumuta pe sărac era considerat de Tora un act de milostenie. Pe un astfel de om îl laudă Psalmistul, când zice: Bun este bărbatul care se îndură și împrumută…(Psalmul 111,5)[3]. Dumnezeu însuși îl laudă pe cel ce împrumută pe săraci și nu ia camătă, încredințându-l că va fi viu (Iezechiel 18, 5-9)[4] și îl binecuvintează în toate câte va face cu mâinile sale (Deuteronomul 23, 19-20)[5], iar celui ce urmărește să câștige bani nemunciți de la aproapele său îi va lucra împotrivă, atrăgându-și mânia Domnului. În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă și camătă și cu silnicie apuci câștig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu. Și iată, Eu Mi-am lovit palmele Mele una de alta văzând lăcomia ta, care se vede la tine, și vărsarea de sânge, care se săvârșește în mijlocul tău. Va suferi oare inima ta și vor fi oare tari mâinile tale în acele zile când voi lucra împotriva ta? Eu, Domnul, am zis și voi face. (Iezechiel 22, 12-14)
Împrumutul gratuit se făcea numai cu cei de același neam, căci de la străin, Tora nu interzice să se ia camătă, ci chiar recomandă acest lucru, cum de altfel era în uz la toate popoarele vecine (Deuteronomul 23, 20)6.
Dacă literatura veterotestamentară îngăduia camăta de la cei de alt neam, Noul Testament interzice cu desăvârșire acest lucru, nefiindu-i îngăduit creștinului, indiferent de cât de nevoiaș ar ajunge vreodată, să devină cămătar.
Noul Testament întâmpină omul cu ceva aparte, cu porunca dumnezeiască a iubirii. Dacă legea mozaică osândea cămătăria, legea iubirii ne îndeamnă: Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta (Matei 5, 42). Mai mult, suntem îndemnați să dăm celor de la care nu așteptăm să mai primim înapoi: Oricui îți cere dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. […] Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. (Luca 6, 30; 34.)
Mântuitorul ne îndeamnă să fim milostivi: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36), și nu ne spune să nu luăm camătă de la fratele nostru, sau să luăm de la cel străin, ci pur și simplu ne îndeamnă să fim milostivi și să dăm orice, oricui cere de la noi, dar să dăm ca și cum i-am da Lui Dumnezeu, deoarece aceasta este calea spre sfințenie, iar nu așteptarea de a ni se înapoia ,,cu vârf și îndesat”, căci unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră (Matei 6, 21).
Cămătăria este manifestarea iubirii de arginți, păcat de moarte, și rădăcina tuturor relelor din care ies vlăstarele multor alte vicii: Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri (I Timotei 6, 10).
Învățătura ortodoxă așază camăta în rândul păcatelor de moarte, deoarece, acordarea unui împrumut material cu dorința de a primi înapoi mai mult, fără a munci, este lăcomie, lipsă de dragoste față de cel sărman, care, la rându-i e chip al lui Dumnezeu, iubire de (în)avuțire. Sfântul Vasile cel Mare oferă poate cea mai realistă, completă și amplă definiție a ceea ce reprezintă camăta: ,,Socot că se numește camătă din pricina relelor multe la care dă naștere. Altminteri cum și-ar fi putut lua o numire ca aceasta? Sau poate se numește așa din pricina durerilor și tristețelor pe care le produce de obicei în sufletele celor ce se împrumută… Cametele să se numească ‹‹pui de vipere››, pentru că ele sânt odraslele cămătarilor. Se spune că viperele când se nasc, mănâncă pântecele mamelor lor; și cametele se nasc mâncând casele datornicilor”[6]. În unanimitate cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian, spune că patima arghirofiliei, din care ia naștere camăta, este o formă de idolatrie și că din ea se nasc multe alte vicii. Cel stăpânit de această patimă în vederea obținerii câștigului râvnit, este în stare să facă orice compromis, săvârșind orice păcat și lăsând loc pentru pătrunderea altor patimi în suflet[7]. ,,Spune-mi! Ceri bani și câștig la acești bani de la cel sărac? Dacă ți-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi făcut la ușa ta? A venit să-l ajuți și a dat de un dușman! A căutat leacuri și a găsit otravă! Ar fi trebuit să ușurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauți ca pustia să rodească. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia și bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot așa și tu, faci din suferințele nenorociților prilej de îmbogățire. Și după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulțească semințele, tot așa și tu ceri ca oamenii să fie săraci și lipsiți, ca banii să-ți producă bani. Nu-ți dai seama că născocind din camătă creșterea bogăției tale, îți faci mai mare adaos de păcate?”[8].
Camăta își are originea în patima iubirii de arginți, iar morala creștină ne învață că iubirea de argint este o patimă foarte grea, deoarece nu are nimic care să o atenueze, căci nu își are începutul în firea omului, ci în voia lui liberă, în libertatea de a alege[9]. Omul singur prin libertatea voinței, alege să slujească ori lui Dumnezeu ori lui Mamona, căci Mamona, în limba greacă, înseamnă bogăție materială. Astfel Dumnezeu îl avertizează pe om, că: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. (Matei 6, 24). Sfântul Ioan Scărarul vine în ajutorul nostru și ne spune foarte limpede că iubirea de argint este închinăciune la idoli, fiică a necredinței, pricinuitoare a neputințelor și că iubitorul de arginți este batjocoritor al Evangheliilor, al cuvântului lui Dumnezeu revelat și de voie călcător de lege. Apoi citim la scholia a doua la cuvântul al șaisprezecelea cel pentru iubirea de argint că iubitorul de argint, depărtându-și mintea de la dragostea lui Dumnezeu, idoli de oameni săpați și scobiți cu aur iubește[10].
Atâta timp cât omul este stăpânit de această patimă, banul îi este dumnezeul lui, însă un dumnezeu tiran, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că : ,,Tirania banilor este mare… De-am săvârși toate virtuțile, dragostea de bani le prihănește pe toate”[11]. Din această cauză, scriitorii păgâni au numit iubirea de argint, acropolă a răutăților[12], Sfântul Apostol Pavel, rădăcină a tuturor relelor (I Timotei, 6,10), iar Sfântul Ioan o numește boala lui Iuda[13].
Pentru a descuraja practicarea cămătăriei în rândul credincioșilor săi, Biserica a fost nevoită să ia unele măsuri canonice ce au ca obiectiv îndreptarea duhovnicească a celor care săvârșesc păcatul. ,,Caracterul cert spiritual al pedepselor bisericești este indisolubil legat în tradiția canonică de caracterul centrat pe Euharistie, al experienței duhovnicești în ansamblul ei. Astfel găsim în centrul a ceea ce numim ‹‹drept penal›› al Bisericii Ortodoxe, cu un puternic caracter spiritual, centrarea pe Sfânta Euharistie”[14]. Acest lucru este evidențiat și de canonul 32 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul[15], care interzice cămătarului să se împărtășească sau să mănânce împreună cu comunitatea. Dacă în legislația civilă, pedeapsa pentru această faptă este privarea de libertate[16], în legislația bisericească, privarea de ,,hrana veșnică”(Sfânta Împărtășanie) este cea mai aspră, atât pentru clerici cât și pentru mireni.
Canonul 14 al Sfântului Teofil al Alexandriei, prevede că, cel ce dă cu camătă să fie exclus din comunitatea bisericească însă cu posibilitatea de a fi reprimit în schimbul promisiunii că se va lăsa de această îndeletnicire. Sfântul Teofil, recomandă ca acest lucru să se lase la latitudinea episcopului sau preotului care îl cercetează pe penitent și care consideră dacă este vrednic sau nu de a fi reprimit.
În decursul timpului s-au constatat abateri și în rândul clerului și de aceea Canonul 44 Apostolic[17] spune că acel cleric care cere orice fel de dobândă, ori să înceteze, ori să se caterisească. Canonul 17 al Sinodului I Ecumenic[18], numește acest păcat câștig rușinos săvârșit din lăcomie și pune pe clericii care îl săvârșesc sub pedeapsa caterisirii și îi face străini de starea clerului, ca unii ce au uitat dumnezeiasca Scriptură. Observăm din acest canon faptul că ,,atât dobânda simplă, cât și camăta, adică dobânda împovărătoare și spoliatoare, este cu desăvârșire interzisă pentru clerici, sub pedeapsa caterisirii, indiferent în ce formă s-ar practica ea”19. Despre același lucru vorbește și canonul 10 Trullan : Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul, luând camătă sau aşa numitele sutimi (procente), ori să înceteze, ori să se caterisească. Camăta a fost osândită și la sinodul de la Cartagina din anul 419 prin canonul 5 care osândește mai vârtos pe clericii lacomi spunând că ,,nimeni nu poate lucra împotriva prorocilor nici împotriva evangheliilor, fără primejdie de a fi pedepsit”.
Deși această practică a fost înfierată încă din Vechiul Testament, iar Sfintele Canoane prevăd măsuri foarte aspre pentru mireni și fără echivoc, caterisirea clericilor ce săvârșesc astfel de păcate, canonul 14 al Sfântului Vasile cel Mare[19], spune că cel ce s-a ocupat cu cămătăria, poate fi primit în cler numai după ce va fi împărțit câștigul agonisit de pe urma acestei îndeletniciri, săracilor. Astfel, Sfântul Vasile, cu duhul său filantropic, ne arată tuturor faptul că Biserica nu dorește moartea păcătosului ci întoarcerea și mântuirea acestuia.
Niciodată canoanele Bisericii nu au avut scop punitiv, ci scopul lor a fost acela de a face pe penitent să conștientizeze faptul că este amenințat de moartea spirituală și de a-l ajuta să înceapă să urce din nou pe drumul către înviere.
În concluzie, deși nu a fost nicicând acceptată în istoria umanității, fiind considerată un ,,furt deghizat”, ,,pui de vipere”, ,,acropolă a răutății”, camăta nu a putut fi oprită, pentru că, mereu s-au găsit persoane aflate în nevoi și persoane care să profite de nevoile altora spre a-și rotunji veniturile nefăcând nici un efort, prin aceasta agonisindu-și mulțime de păcate. Un lucru însă este cert, acela că, Biserica primește și pe unii și pe alții, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cel drept și pe cel păcătos, pentru că toți suntem fii ai ei, buni sau răi, întinzându-ne tuturor mână de ajutor, unora prin filantropie, iar altora prin îndemn la pocăință.
Preot Ovidiu Macovei,
Parohia ,,Sf. M. Mc. Dimitrie”, Deia, com. Frumosu
Protopopiatul Câmpulung Moldovenesc.
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.
- Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 23, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
- Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 17, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Editura Predania, București, 2008.
- Sfântul Ioan Casian, Patima iubirii de arginți și vindecarea ei prin milostenie, Editura Trinitas, Iași, 2003.
- Ioan Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe note și comentarii, Ediția a-III-a, Sibiu, 2005.
- Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, Ediția a-III-a, Valea Plopului, 1999.
- Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a-II-a, Editura, Univers enciclopedic, București, 1998.
- Emilian Iustinian Roman, Miscellanea juris, îndrumător bibliografic și canonic-legislativ, Editura Performantica, Iași, 2008.
- Vlassios I. Phidas, Drept Canonic: o perspectivă ortodoxă, trad. Claudia Elena Dinu și Adrian Lucian Dinu, Editura Pontos, Chișinău, 2013.
- Dr. Georgios I. Mantzaridis, Morala Creștină, Vol. I, trad. Diacon. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014.
- Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008.
- Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 827/22.XI.2011, anul 179 (XXIII).
[1] Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a-II-a, Editura, Univers enciclopedic, București, 1998, p.129.
[2] Ibidem, p. 150.
[3] Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 139.
[4] De este cineva drept și face judecată și dreptate; De nu mănâncă jertfit în munte și spre idolii casei lui Israel nu-și întoarce ochii săi; femeia aproapelui său nu o necinstește și de femeie nu se apropie în timpul perioadei ei de necurăție; Pe nimeni nu strâmtorează și datornicului îi întoarce zălogul, furt nu face, celui flămând îi dă din pâinea sa și pe cel gol îl îmbracă cu haină; Banii săi cu camătă nu-i dă și camătă nu ia; de la nedreptate mâinile și le stăpânește și judecata dintre un om si altul o face cu dreptate; De se poartă după poruncile Mele și legile Mele cu credincioșie le păzește, acela este drept și fără îndoială viu va fi, zice Domnul Dumnezeu.
[5] Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă. Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvinteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
[6] Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Idem.p.139.
[7] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a-II-a la o parte din Psalmul XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 17, E.I.B.M.B.O.R, București, 1986. p. 218.
[8] Cf. Sfântul Ioan Casian, Patima iubirii de arginți și vindecarea ei prin milostenie, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 4.
[9] Sfântul Vasile cel Mare, Op. cit. p. 215.
[10] Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, Morala Creștină, Vol. I, trad. Diacon. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2014, p. 45.
[11] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Editura Predania, București, 2008, pp. 227-228.
[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXII la Matei, în P.S.B. Vol. 23, E.I.B.M.B.O.R. București, 1994, p. 726.
[13] Ibidem, p. 734.
[14] Ibidem, p. 910.
[15] Vlassios I. Phidas, Drept Canonic: o perspectivă ortodoxă, trad. Claudia Elena Dinu și Adrian Lucian Dinu, Editura Pontos, Chișinău, 2013, pp. 138-139.
[16] Cei ce iau camătă nu se cuvine să se împărtășească sau să mănânce împreună dacă stăruiesc în nelegiuire.
[17] Legea, numărul 216/2011, reglementează interzicerea activității de cămătărie. În contextul prezentei legi, darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar sumele de bani obținute în acest mod se confiscă. Lege privind interzicerea activității de cămătărie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 827/22.XI.2011, anul 179 (XXIII), p. 2.
[18] Episcopul sau presbiterul, sau diaconul, care va cere dobândă de la cei pe care îi împrumută, ori să înceteze, ori să se caterisească.
[19] Deoarece mulţi dintre cei care se numără în canon (sunt socotiţi în rândul clerului) urmărind lăcomia şi câştigul ruşinos (alergând cu lăcomie la câştig ruşinos), au uitat dumnezeiasca Scriptură care zice: „argintul său nu l-a dat pentru camătă (dobândă)” (Ps. 14,5); şi dând împrumut cer sutimi (procente), sfântul şi marele sinod a socotit a fi cu dreptate, că dacă după această orânduire, s-ar găsi cineva luând camătă din îndeletnicire (cu treaba aceasta, cu cămătăria), sau astfel învârtind lucru, sau cerând înapoi şi jumătate, sau orice altceva născocind pentru câştig ruşinos, să se caterisească din cler şi să fie străin de canon (de starea clerului).
[20] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe note și comentarii, Ediția a-III-a, Sibiu, 2005, p. 67.
[21]Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit la preoţie.
foto credit: doxologia.ro – Catedrala Arhiepiscopală din Roman / Alungarea vânzătorilor din templu