„Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 5, 6).
Mult îndurerată familie, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, mult întristaţi enoriaşi şi fii duhovniceşti ai părintelui Gheorghe, onorată asistenţă,
Am săvârşit împreună slujba de înmormântare a mult regretatului părintelui nostru Gheorghe, cel care a fost crainicul cerului, îndrumătorul spre veşnicie şi străjerul sufletelor peste turma încredințată lui de Hristos, și care a trecut la Domnul, la glasul chemării Sale, la vârsta de doar 64 de ani, după o îndelungată păstorire în parohia din Șarul Dornei.
În ziua sfârşitului i-a dat Domnul „după căile lui” (Isus Sirah 11, 28), ca răsplată şi încununare a vieţii sale pastorale; după ce duminică, 2 iunie 2024, a săvârșit Sfânta Liturghie, seara a trecut la Domnul, adormind cu conştiinţa împăcată că şi-a îndeplinit misiunea încredințată de Dumnezeu cu toată puterea şi priceperea sa.
„Cu timp şi fără timp” (2 Timotei 4, 2) s-a îngrijit să menţină casa sufletului său în rânduială (Isaia 38, 1) şi să pună în rânduială şi casa sufletului păstoriţilor săi, prin aducerea Sfintei Jertfe a Euharistiei pentru iertarea păcatelor lor(Matei 26, 28; Evrei 5, 3).
Preoţia este o mare chemare, cinste şi demnitate dăruită de Dumnezeu omului, ceea ce atrage o responsabilitate fără margini din partea preotului, pe care nu ar putea-o îndeplini fără ajutorul şi harul Sfântului Duh. Prin hirotonie, preotul devine un „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu (1 Corinteni 4, 1). Pentru această chemare şi cinste dumnezeiască el trebuie să lucreze „cu timp şi fără timp”, să mustre şi să certe cu blândeţe, şi să slujească „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mântuirea sa şi a păstoriţilor săi, ceea ce părintele nostru Gheorghe a săvârșit din plin.
Ca slujitor al Preaveşnicului Dumnezeu, preotul este „împodobit între oameni cu vrednicie duhovnicească”, prin care îi dă binecuvântarea şi dreptul de a sluji la Sfântul Altar din Biserica de pe pământ, pentru care a fost chemat şi ales de însuşi Dumnezeu şi sfinţit preot prin mâinile arhiereului, în virtutea căreia se cere, în rugăciunea a doua de la Slujba de înmormântare a preoţilor şi diaconilor, să îl primească Dumnezeu în „mărirea Sa cea hărăzită îngerilor” şi să îl arate vrednic slujitor şi „în Altarul cel ceresc”, deoarece a fost o slugă bună şi credincioasă pentru care merită să intre întru bucuria Domnului său (Matei 25, 21).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre misiunea preoţească astfel: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti”[1].
Mult îndurerată familie, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, mult întristaţi enoriaşi şi fii duhovniceşti ai părintelui (N), onorată asistenţă,
Preoţii „au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor, [şi anume – n.n.] puterea de a lega a preoţilor, care leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi”[2], deoarece este trimisul Lui direct: „Și-Mi voi pune un preot credincios. Acela se va purta după inima Mea şi după sufletul Meu; şi casa lui o voi întări şi va umbla el înaintea Unsului Meu în toate zilele” (1 Regi 2, 35).
Preotul trebuie să se facă rob tuturor pentru „ca să dobândesc pe cei mai mulţi” (1 Corinteni 9, 19), aşa cum a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, pentru a câştiga suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. El trebuie să aibă răbdarea pescarului pentru a prinde oamenii (Luca 5, 10) în năvodul mântuirii (Matei 13, 47).
Ei sunt cei care ne nasc „prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4, 15) şi, astfel, devin părinţii noştri duhovniceşti. Dacă ascultăm de ei este ca şi când am asculta de Însuşi Iisus Hristos, iar dacă ne lepădăm de ei, ne lepădăm de Hristos şi de Dumnezeu Tatăl: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Iar cine se leapădă de Hristos se leapădă de moartea şi învierea cu Hristos (Romani 6, 4), deoarece El „a coborât înăuntrul morţii, […] a pătimit moartea cu Trupul, a suferit omeneşte”[3], tocmai ca să ne scape de moarte şi să ne dea viaţa cea veşnică.
Importanţa preoţilor este covârşitoare, deoarece „preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (Galateni 3, 27); prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Romani 6, 4; Coloseni 2, 12); prin preoţi ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Coloseni 3, 15). Prin urmare, este drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai înfricoşători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar şi mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii noştri trupeşti. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (Ioan 1, 13); preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har”[4], ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Din acest motiv preotul este mereu ispitit de cel rău, tocmai pentru a nu-şi îndeplini toate chemările şi misiunile sale divine. Pericolele ce îl pândesc pe un preot sunt multe, deoarece el se luptă şi cu sine, şi cu forţele cele rele ale întunericului, iar aşteptările credincioşilor sunt mari deoarece „toţi îl judecă pe preot, nu ca pe un om îmbrăcat cu trup şi el, cu fire omenească şi el, ci ca pe un înger, slobozit de orice slăbiciune omenească”[5], ne spune acelaşi Sfânt Părinte. Pentru a câştiga lupta cea bună, se cere ca sufletul lui „să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine(Galateni 2, 20)”[6], aşa cum afirma Sfântul Apostol Pavel.
„Preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Efeseni 3, 17). Şi în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, pe om” [7], spune Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea „preoţia – arta de a conduce pe om – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Preoţia se ocupă cu sufletul, care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc, care-i părtaş nobleţei celei de sus şi tinde spre nobleţea aceea, deşi-i unit cu cel inferior lui, cu trupul”[8]. Prin misiunea sa, preotul îşi va salva sufletul, întrucât cel care „a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacob 5, 20) şi vor primi încă din viaţa aceasta respectul şi cinstea cuvenită, deoarece Sfântul Apostol Pavel porunceşte: „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (1Timotei 5, 17).
Preoţia face să dispară distanţele dintre cer şi pământ şi aduce veşnicia în timp şi timpul în veşnicie: „Prin preoţie, pământul devine una cu cerul, iar cele din ceruri se desăvârşesc pe pământ. Prin preoţie cele pământeşti se împodobesc, pământul este ridicat la cer şi cerul se pleacă la pământ. Îngerii cu oamenii se unesc în cântare şi oamenii cu îngerii dimpreună Îl preamăresc pe Dumnezeu. Preoţia este asemenea cu o scară care uneşte cerul şi pământul şi toată făptura o conduce de pe pământ la cer”[9], mărturiseşte Sfântul Nectarie de Eghina.
Mult îndurerată familie, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, mult întristaţi enoriaşi şi fii duhovniceşti ai părintelui Gheorghe, onorată asistenţă,
Colegul și fratele nostru, Părintele Gheorghe, rudenia şi părintele dumneavoastră duhovnicesc, a primit darul şi puterea de la Dumnezeu de a-şi duce la bun sfârşit chemarea (Efeseni 4, 11) şi datoria sa de preot şi de străjer peste casa lui Dumnezeu (Iezechiel 33, 7-8).
Părintele Gheorghe s-a născut la data de 29 august 1959, din părinții Dumitru și Elena Antone, în comuna Călugăreni, județul Giurgiu. A urmat şcoala cu clasele I-VIII din localitatea Hulubești în perioada 1962-1970, apoi a fost admis la Liceul Teoretic din localitatea Călugăreni, în perioada 1974-1978, după care a urmat Liceul Teologic Ortodox din București, în perioada 1980-1985. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii București între 1985-1989. S-a căsătorit în 1984 cu Violeta Pașcan și Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi copii, Ștefan Emanuel și Emanuela Mihaela. A fost hirotonit preot pe 15 noiembrie 1985 pe seama Parohiei Gheorghițeni, iar începând cu 1 octombrie 1991 a fost numit preot paroh la Parohia Șaru Dornei. A obținut toate gradele preoțești și a slujit cu deplină ascultare faţă de ierarhia superioară; a dat un bun exemplu de viaţă şi de credinţă pentru credincioşii pe care i-a păstorit, administrând averea bisericii ca un iconom credincios, construind casa de prăznuire din Parohia Gheorghițeni, o biserică în filia Călinești, o casă de prăznuire și o măreață biserică în Șaru Dornei, o adevărată Catedrală a Munților, pictată și dotată cu toate cele de trebuință, care urma să fie sfințită pe data de 6 octombrie 2024. Cu siguranță părintele Gheorghe va fi prezent, bucurându-se din înaltul Cerului, îmbrăcat în veșminte de slavă și lumină, împreună cu soborul din Altarul cel de sus!
A ținut diverse cateheze, meditații, simpozioane, cercuri pastorale, expoziții și a colaborat la Revista Candela. Pentru activitatea depusă a primit distincția de Iconom Stavrofor din partea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Pimen și pe cea de cetățean de onoare al localității Șaru Dornei.
Prin activitatea sa de ctitor de biserici va fi pururea pomenit în ceruri, deoarece osteneala zidirii unui locaș de cult este extrem de obositoare şi dificilă, mai ales în condiţiile unei populaţii sărăcite şi din ce în ce mai secularizate. În anii lui de păstorire a avut şi multe necazuri, amărăciuni şi nemulţumiri sufleteşti, două incendii devastatoare, însă prin toate a trecut cu bine, cu ajutorul lui Dumnezeu. A fost un preot cucernic, „lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător”[10].
A ridicat prin predica sa plăcută şi dreasă cu sare (Coloseni 4, 6) sufletul deznădăjduit, a smerit sufletul îngâmfat şi a ajutat la însănătoşirea sufletului păstoriţilor lui şi a societăţii în care a trăit. A dispreţuit laudele şi de aceea nu a vorbit niciodată spre plăcerea ascultătorilor, ci doar spre folosul lor, riscând mult prin faptul că, mustrând păcatele şi nu oamenii, unii credeau că sunt vizaţi în mod personal şi îl duşmăneau inventând acuzaţii nefondate şi răutăcioase. Cu toate acestea, Părintele Gheorghe s-a purtat cu fiecare dintre credincioşii săi cum se poartă un părinte cu copiii lui şi nu a suferit când a fost criticat fără temei.
S-a îmbrăcat cu dreptate şi cu bucurie duhovnicească (Psalmi 13, 9) în viaţa sa pastorală şi a primit în schimb de la Dumnezeu pace în suflet şi multă binecuvântare în casa sa. A purtat de grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi (1 Tit 5, 8) ca un tată bun şi ca un iconom iscusit al celor dăruite lui de Dumnezeu, dovadă fiind copiii şi nepoţii săi. A educat frumos pe fiul lui Emanuel, care a ajuns preot vrednic, cu doctorat în Noul Testament și un excelent slujitor al lui Iisus Hristos, întrucât şi în urmaşii „săi se cunoaşte omul” (Isus Sirah 11, 30).
A fost un preot al rugăciunii stăruitoare, împlinindu-şi datoria de a nădăjdui pentru toţi şi nu a considerat pe nimeni vreodată că ar fi pierdut pentru veşnicie, chiar dacă viaţa morală a vreunui enoriaş părea de nerecuperat; a fost un om al milosteniei şi al facerii de bine, care a luminat pe oameni spre Hristos (Faptele Apostolilor 13, 47), arătându-se un râvnitor slujitor (Luca 22 27) al neamului nostru spre izbăvirea din patimi, dobândirea de virtuţi şi spre mântuire (Romani11, 14).
Pentru că a slujit din dragoste, nu pentru câştig urât, nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu ca un stăpân peste Biserică, ci pildă făcându-se turmei sale (1 Petru 5, 2-3) şi pentru că a purtat lupta cea bună, păzind credinţa cea dreaptă, iar acum sfârşindu-i-se călătoria vieţii (2 Timotei 4, 7), Dumnezeu i-a „gătit cununa dreptăţii” (2 Timotei 4, 8), pe care Domnul i-o va da în ziua judecăţii Sale.
Mult îndurerată familie, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, mult întristaţi enoriaşi şi fii duhovniceşti ai părintelui Gheorghe, onorată asistenţă,
Deşi se desparte astăzi de cei dragi, părintele Gheorghe nu se desparte însă de dragostea lor şi de comuniunea în rugăciune cu ei, ci merge să fie aşezat alături de preoţii slujitori plecaţi înainte şi de credincioşii pe care i-a păstorit atâţia ani, care acum se află în Biserica cea de sus.
Părintele Gheorghe pleacă prin „transfer pastoral” la o altă „parohie duhovnicească”, cu o nouă dimensiune şi slujire cerească a Bisericii lui Hristos, deoarece părintele nostru Gheorghe rămâne şi după plecarea sa preot slujitor, rugător şi mijlocitor în faţa lui Dumnezeu. Acest lucru este simbolizat cultic prin faptul că preotul este, după cum vedem, depus în sicriu cu fața spre popor, îmbrăcat cu toate veșmintele liturgice, ca şi când ar fi gata să săvârşească Sfânta Liturghie. Apoi vedem că pe faţa lui sunt aşezate Sfintele Acoperăminte, aşa cum le aşezăm, noi preoţii, peste Sfintele Vase (Potir şi Disc) la Sfânta Proscomidie, ceea ce vrea să ne spună că el rămâne mai departe un vas de cinste şi de slujire, sus în cer, unde va săvârşi Liturghia cea cerească, ca „Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat” (Evrei 8, 1-2), împreună cu diaconii, preoţii şi arhiereii din faţa Mielului, adică a Marelui Preot şi Arhiereu Iisus Hristos (Apocalipsa 7, 9-17; 15, 3), de unde ne va pomeni în rugăciunile sale, întrucât el rămâne preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5, 6).
Întrucât „noi toţi trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Corinteni 5, 10), şi părintele Gheorghe merge să primească răsplata muncii sale şi să fie adăugat la norul de mărturii (Evrei 12, 1) ale credinței şi ale Bisericii noastre, care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2, 10; Evrei 11, 25), fără să uite de scumpa lui soție Violeta, de copiii şi de nepoţii săi iubiți, de familia sa, de enoriașii şi de fiii și fiicele lui duhovnicești, de scumpul lui fiu și preot Emanuel, coleg iubit, împreună ctitor și slujitor la același Sfânt altar, cum este canonic și frumos unei familii de preot, şi din cerul cel sfânt va priveghea Biserica pe care a ctitorit-o cu atâta jertfă și dragoste. Părintele Gheorghe rămâne o prezență veșnică între noi!
Şi noi la rândul nostru îl vom purta în suflet şi în rugăciunile noastre pe părintele Gheorghe, pe care Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm să-l primești „întru bucuria Ta” (Matei 25, 21) la Altarul Tău cel ceresc, alături de vrednicii preoți şi duhovnici ai neamului nostru şi ai Împărăției Tale! Veșnică să-i fie amintirea şi pomenirea lui din neam în neam! Amin[11].
6 iunie 2024
Pr. prof. dr. docent Mihai VALICĂ
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, trad. rom. de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Biserica Ortodoxă, București, 2004, pp. 74-75.
[2] Ibidem, p. 77.
[3] Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. rom. de Eugenia Vlad, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, p. 97.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 78.
[5] Ibidem, p. 95.
[6] Ibidem, p. 164.
[7] Ibidem, p. 227.
[8] Ibidem, p. 223.
[9] Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. rom. de Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, București, 2008, p. 11.
[10] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 103.
[11] Necrolog prelucrat după modelul de predici la înmormântare a pr. dr. Emanuel VALICĂ, în: Necrologul în tradiția patristică a secolelor IV-V. Actualitatea lui pastorală, lucrare de doctorat, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2017, pp. 372-384.