Naţionalism şi naţiune la Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae

1. Preliminarii

Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae ocupă un loc special pe firmamentul teologiei secolului al XX-lea şi mai ales, în inima românilor. Om de modestie şi evlavie profundă, este un izvor nesecat de meditaţie teologică şi reflecţie existenţială, cu o moştenire impresionantă. Monumentala sa operă teologică însumează 90 de cărţi, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 16 prefeţe, 35 cuvântări comemorative, 475 articole de ziar, 17 interviuri, 15 predici publicate şi 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio şi televiziune^[1].

S-a născut la 16 noiembrie 1903 în comuna Vlădeni, judeţul Braşov, fiind ultimul din cei 5 copii ai lui Irimie şi Reveca. Mama era nepoată de preot. Urmează la Braşov cursurile Liceului confesional umanist ,,Andrei Şaguna” primind şi o bursă pentru clasa a IV-a din partea Fundaţiei ,,Emanuil Gojdu” (1918). Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi (1922) însă, după un an o părăseşte pentru a se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Convins de mitropolitul Nicolae Bălan, revine la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, şi după absolvire (1927), primeşte o bursă de studii la Atena.

În toamna anului 1928, susţine la Cernăuţi teza de doctorat cu titlul: Viaţa si opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţă. Pleacă la München şi urmează seminarul de Istorie şi Filologie Bizantină (1928), apoi la Berlin, Paris şi Belgrad, pentru studii de Bizantinologie şi Dogmatică, după care, la Constantinopol a cercetat opera teologică a Sfîntului Grigorie Palama. Se căsătoreşte la 5 octombrie 1930, la 16 octombrie 1931 este hirotonit diacon, iar la 25 septembrie 1932 primeşte hirotonia întru preot. Este încadrat profesor la Academia Teologică ,,Andreiana” din Sibiu (1929) fiind ulterior şi rector al acesteia, până în 1946, când sub presiunea autorităţilor comuniste, este destituit (1946). Este transferat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1947), la catedra de Ascetică şi Mistică în locul lui Nichifor Crainic. După desfiinţarea acestei catedre, rămâne profesor de Teologie dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.

La 4 septembrie 1958 este arestat împreună cu membrii grupului Rugul aprins, fiind acuzat de legionarism şi activitate duşmănoasă împotriva ordinii de stat. Este condamnat la 5 ani muncă silnică, trecând prin închisorile Uranus, Aiud, din nou Bucureşti, revine la Aiud până în 1963, când este eliberat.

Lucrează câteva luni ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod, după care este reintegrat la catedră. La solicitarea Departamentului Cultelor începe să scrie foarte multe articole şi studii, fiind apoi invitat să ţină conferinţe la Freiburg, Heidelberg, Oxford, Atena, Tesalonic, New York, Chicago, Detroit, Boston, Washington, Belgrad, Paris. Este declarat Doctor Honoris Cauza al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic (1976), al Institutului ,,Saint Serge” din Paris (1981), al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad (1982), al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena (1991) şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (1992). Este ales membru corespondent al Academiei Române (1990) şi ulterior membru titular al Academiei Române (1991). La 4 octombrie 1993, a trecut la cele veşnice^[2].

Temele esenţiale în jurul cărora gravitează gândirea şi scrisul Sfântului Mărturisitor Dumitru Stăniloae sunt următoarele^[3]:

• Teologia ca mod de cunoaştere a lui Dumnezeu. Valoarea ei pentru metafizică, filosofie şi cultură;
• Experienţa filocalică a înnoirii duhovniceşti;
• Ortodoxia şi impactul ei în naţiunea română.

Această ultimă coordonată va fi evidenţiată în acest material cu referire esenţială la publicistica interbelică.

2. Naţionalism şi naţiune. Delimitări conceptuale.

            Trebuie precizat faptul că de la începutul instaurării comunismului, termenul ,,naţionalism” a fost reinterpretat în sens peiorativ, chiar extremist, cu scopul de a incita masele populare la ,,lupta de clasă” împotriva ,, exploatatorilor” din fostul ,,regim burghezo-moşieresc”. Acest substantiv este diabolizat şi astăzi, în contextul globalizării, care se vrea o nouă internaţională neo-marxistă, cu intenţia de a şterge toate graniţele statale, etnice, lingvistice, religioase şi culturale, pentru ca populaţiile lumii, lipsite de rădăcinile istoriei şi ale credinţei, să poată fi controlate, exploatate şi înrobite de noii artizani ai mondialismului anti-creştin^[4].

În viziunea acestora ,,naţionalismul este o politică şi o ideologie care urmăresc întreţinerea izolării şi atâţarea urii de rasă şi naţionalitate, tendinţa de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni”^[5]. Acest înţeles eronat este cel mai vehiculat, de unde şi reţinerea unei pături largi a românilor de a-l utiliza. Sensul iniţial al termenului aşa cum îl găsim în publicistica gânditorilor interbelici este următorul: ,,atitudine care are în vedere în primul rând apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale ale unui popor”^[6].

Substantivul feminin ,,naţiune” şi-a păstrat sensul de ,,comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conştiinţa identităţii istorice şi culturale şi, în general, prin unitate de limbă şi religie”^[7]. Provine din latinescul natio, nationis şi înseamnă neam.

Calitatea naţională a unei persoane ,,nu este ceva accidental, de suprafaţă, aposterioric, ci face parte din destinul esenţialal ei, se cuprinde printre determinantele imaginii lui eterne; modelul ceresc al fiecărui om e modelul omului concret, precizat istoriceşte”^[8]. Însuşirile sufleteşti, caracteristicile omului, nu se dizolvă în lucrarea harului dumnezeiesc, ci dimpotrivă; lucrarea harului se modelează după aptitudinile şi facultăţile omului: ,,tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frământat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi învăţături creştine, devine creştin; şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă creştinismul altfel realizat”^[9].

De aceea este compatibilă Ortodoxia cu naţionalitatea fiecărui neam care a primit-o, şi în cazul nostru, cu naţiunea română. Chemarea ei nu se rezumă doar la păstrarea nealterată a învăţăturii lui Hristos, ci şi la împărtăşirea acesteia, cu intenţia de a modela sufletele şi popoarele potrivit specificului şi receptivităţii lor, aducând fiecare dintre ele înaintea lui Hristos ,,slava şi cinstea” primite de la El (Apoc. 21,26). Cu toate că dogmele sale ramân neschimbate, Ortodoxia ,,produce în mintea şi inima credincioşilor anumite efecte, care se răsfrâng în manifestările de cultură, de muncă, de raporturi sociale ale grupului etnic care-i aderă”^[10].

3. Trăsături specifice naţiunii române

3.1. Sinteza între latinitate şi Ortodoxie

Datorită acestei sinteze armonioase, naţiunea română se bucură de privilegiul unor însuşiri spirituale şi a unei culturi unice în peisajul statelor moderne. În structura poporului nostru ,,Ortodoxia este polul mistic al existenţei, iar latinitatea, polul pozitivist, practic, raţionalist, al precizărilor tăioase”^[11]. Elementele dramatice şi tragice sunt de altă factură decât ale celorlalte popoare, sunt străbătute de credinţa şi misterul care transfigurează persoanele aducând seninătate iar nu crispare, încordare sau revoltă. Latinitatea noastră, fiind prin excelenţă pozitivistă, fără Ortodoxie ar fi searbădă, lipsită de viaţă^[12].

3.2. Înrădăcinarea în spaţiul propriu

Românii nu şi-au părăsit niciodată teritoriul. În primul rând pentru că aici s-au pomenit din vremea formării lor lingvistice şi spirituale. În al doilea rând, spaţiul acesta s-a imprimat în fiinţa lor şi nu poartă urmele niciunui alt spaţiu. Membrii oricărei alte populaţii care trece pe aici ori care se infiltreză prin aceste locuri sunt consideraţi ,,străini”, nu doar faţă de români ci şi faţă de acest teritoriu. Aceştia sunt primiţi ca ,,oaspeţi” fiind trataţi ca atare şi beneficiind adeseori de avantaje mai bune decât ale românilor. Când însă încep să-şi aroge dreptul de stăpâni, atunci sunt etichetaţi cu un cuvânt prin care li se contestă acest drept: ,,venetici”^[13].

3.3. Legătura mistică cu natura înconjurătoare

Românul e frate cu codrul în care mereu a găsit adăpost în vremuri tulburi (cf. Ps. 120,1), vorbeşte cu păsările şi cu toate necuvântătoarele, având o legătură specială cu pământul (Iov 12,7-10). Această legătură tainică cu întreaga făptură este o influenţă a Ortodoxiei: ,,fiecare om are în seama lui şi o parte de natură pe care trebuie să o ridice cu sine spre Dumnezeu lucrând-o, înfrumuseţând-o, gospodarind-o cu vrednicie şi înţelepciune, pentru că toată făptura ,,suspină”, aşteptând şi ea mântuirea (cf. Rom. 8,22)^[14].

3.4. Raporturile dintre individ şi societate în viaţa cotidiană

Românul păstrează un echilibru între colectivism şi individualism. Este foarte personal şi în acelaşi timp comunicativ, sociabil. Persoanele singuratice sunt o anomalie între români. Gospodăria românului este deschisă pentru a fi văzută de oricine, se sfătuieşte cu mai mulţi, vrea să aibă în societate un rol propriu, să i se preţuiască iscusinţa şi vrednicia. Comunitatea este un mediu favorabil persoanei, este văzută ca un trup cu membre şi funcţii deosebite conform imaginii Sfântului Apostol Pavel despre Biserică (cf. 1 Cor. 12). ,,Omul caută să vieţuiască după cum crede că vieţuieşte Dumnezeu în Care crede. În Ortodoxie Dumnezeu e o fiinţă în trei Persoane, adică o strânsă intimitate între trei Euri, o viaţă comună între trei Subiecte. Nici unitatea nu e sfâşiată, nici Persoanele nu se contopesc. Nu fără rost, o Persoană se numeşte Tată şi alta Fiu. Sentimentul acesta de familie, de familiaritate e dominant în sufletul românului. El rezolvă genial raporturile între individ şi societate”^[15].

3.5. Realismul şi evitarea extremelor

Spiritul de aventură nu este agreat de român, nu se entuziasmează uşor, este lipsit de optimismul uşuratic specific mai ales popoarelor occidentale şi nu are o gândire utopică: ,,poporul noastru nu e sceptic, ci realist; are o judecată lucidă şi un calm pe care nu şi le pierde uşor; el intuieşte just până unde poate fi modificată realitatea cu puterile omeneşti. Biserica Ortodoxă cunoaşte realitatea profundă a răului şi ştie că el nu poate fi învins deplin în lumea aceasta; împotriva răului nu se poate lupta eficace decât prin renunţarea la sine, prin jertfă, printr-o asceză susţinută zi de zi în propria persoană”^[16].

4. Catolicismul şi naţionalitatea. Incompatibilitatea dintre ele

Părintele Stăniloae intervine adeseori cu multă competenţă în disputele dintre susţinătorii catolicismului şi apărătorii ortodoxiei româneşti, între care şi Nae Ionescu. Acesta arăta că a fi român înseamnă ,,o anumită structură spirituală, formată de-a lungul istoriei, în care există, ca parte integrantă sau esenţială Ortodoxia, aceasta a plămădit sufletul românesc, aşa cum este el astăzi”^[17]. Susţinătorii compatibilităţii dintre naţionalism şi catolicism considerau că esenţiale sunt locul şi limba maternă. Ortodoxia este ,,numai un element integrant în fiinţa neamului românesc şi ca atare poate fi pierdută şi înlocuită cu altă confesiune sau religie, fără ca prin aceasta românul să înceteze a mai fi român”^[18]. Părintele Stăniloae sancţionează această tendinţă de a simplifica realitatea şi de a salva aparenţele. Deşi locul de naştere şi limba maternă sunt esenţiale, totuşi personalitatea omului se păstrează, chiar într-un grad mai mic, după schimbarea domiciliului într-o altă ţară şi chiar a limbii. Este esenţială şi o anumită structură spirituală pe care limba maternă o exprimă, împreună cu tradiţiile şi riturile religioase. Ortodoxia este un element de bază în arhitectura sufletului românesc ,,pentru că dacă nu ar fi fost ea, e sigur că neamul nostru ar fi luat o altă direcţie spirituală şi nu am mai fi fost ce suntem”^[19].

Credinţa nu este ceva de suprafaţă, o sumă de adevăruri obiective care se suprapun sufletului cuiva într-un mod extern, în maniera harului creat, potrivit doctrinei catolice universaliste, ea transformă sufletul oamenilor, modul lor de a cugeta, precum şi toate manifestările practice, artistice, ştiinţifice din viaţa unui popor. Înlocuirea Ortodoxiei cu catolicismul sau o altă confesiune, pot mutila iremediabil sufletul nemului românesc. Catolicismul este raţional şi imanentist, pe când Ortodoxia este mistică şi transcendentală^[20].

Catolicismul nu a pătruns adânc în structura popoarelor şi nu a realizat o convertire reală. Aceasta se vede la popoarele occidentale care în majoritatea lor au devenit seculare sau chiar potrivnice învăţăturii lui Hristos, cum se observă astăzi în Uniunea Europeană. De aceea când s-au văzut respinşi de românii din Ardeal, propagandiştii catolici au încercat să falsifice istoria şi să-i acuze de ,,aroganţă naţională”, de ,,tratare scandaloasă a preoţilor catolici şi a membrilor ordinelor călugăreşti”, precum şi de comportament specific une naţiuni ,,profund degenerate”^[21].

Catolicismul fiind internaţionalist şi expansionist, urmăreşte dizolvarea specificului naţional al fiecărui popor într-o masă amorfă universală. Astfel, există primejdia ca naţiunea impregnată de catolicism să devină asupritoarea altor naţiuni, în funcţie de intrese şi oportunităţi politico-economice ascunse sub masca religiei^[22]. Este incapabil de a aprecia valoarea persoanei şi a naţiunii în care trăieşte şi în consecinţă, distruge specificul local, atât din punct de vedere spiritual cât şi administrativ-bisericesc^[23].

La polul opus, Ortodoxia vede unitatea în sobornicitate, unde sunt cultivate şi valorificate în deplină armonie, toate darurile Sfântului Duh, care se manifestă în specificul concret al fiecărei ţări. Misiunile religioase ale catolicismului, oricât de bine intenţionate ar fi, duc inevitabil la înăbuşirea spiritului naţional, pentru realizarea universalului. Cu cât vrei să fii mai catolic cu atât eşti mai puţin devotat neamului tău^[24]. Pe măsură ce popoarele au cunoscut o intensificare a sentimentului naţional, conflictele au escaladat până când în unele ţări au produs rupturi iremediabile^[25].

Din perspectivă ortodoxă, sunt trei elemente care promovează calităţile unui neam: limba naţională, autonomia în conducere şi contribuţia proprie la formularea doctrinei religioase. Lipsind un popor de aceste trei drepturi ,,catolicismul reduce la inactivitate cele mai vitale facultăţi spirituale ale sale”^[26]. În schimb, Biserica Ortodoxă ,,s-a mobilizat întotdeauna să fie a fiecărui popor aşa cum apa tinde să ia forma fiecărui vas în care e turnată”^[27].

5. Naţionalismul şi masoneria

Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae nu s-a dat în lături să demaşte acţiunile masoneriei îndreptate împotriva Bisericii şi a statului, orchestrate chiar în Parlamentul României^[28]. Evidenţiază rolul unor vrednici slujitori care au protestat împotriva celor care apărau această organizaţie ocultă şi din Parlament, protestul s-a extins în toate forurile conducătoare ale Bisericii. În consonanţă cu Nichifor Crainic şi cu alţi intelectuali de marcă afirmă că ,,organismul statului infectat de plaga masonică trebuie să fie purificat”^[29]. Trebuie împlinită fără întîrziere apropierea intelectualilor de Biserică. Mulţi dintre aceştia nemulţumiţi de faptul că nu pot ajunge în posturi importante din societate, pentru a-şi valorifica întregul potenţial în slujba ţării apelează la masonerie. Intelectualii trebuie să se integreze în structurile Bisericii şi să facă front comun cu membrii ierarhiei.

Învăţătura Domnului Iisus Hristos, prin profunzimea ei şi mai ales prin provenienţa sa, izvorând de la Însuşi Împăratul veacurilor, va potoli setea duhovnicească a tuturor oamenilor. Ideologiile sataniste care luptă pe toate fronturile împotriva credinţei sunt ,,fântâni surpate care nu vor putea ţine apă” (Ier. 2,13). În viziunea Sfântului Părinte Mărturisitor ,,masoneria formează o minoritate cu aspiraţii străine de cele ale neamului nostru, şi ar fi vremea să ne gândim mai cu dinadinsul la valorificarea elitei noastre spirituale în cadrul spiritualităţii bisericeşti; numai prin această valorificare vom putea actualiza în toată strălucirea ei concepţia de viaţă a creştinismului ortodox”^[30].

6. Politica şi credinţa ortodoxă

Părintele Stăniloae atinge şi problema delicată a diverselor doctrine politice şi a modului în care acestea se raportează la Biserică, în interiorul unui Stat care şi-a pierdut reperele. El arată că impasul la care s-a ajuns (anul 1936 !!!) se datorează unei abordări greşite din partea curentelor politice, care au căutat să impună programe pur raţionale, după modele străine de neamul nostru, vizând doar interesele de grup, fără a ţine cont de nevoile majore ale ţării, şi mai ales, făcând abstracţie totală de credinţa ortodoxă: ,,viaţa noastră socială şi politică a ajuns la un impas care ne sileşte să constatăm că drumul parcurs până acum a fost greşit, iar continuarea în aceeaşi direcţie ar însemna o nenorocire naţională”^[31].

Părerea unor ideologi, că politica trebuie să fie total detaşată de credinţa creştină este eronată şi duce la faliment sigur. ,,Puterile creatoare ale naţiunii şi sănătatea ei morală nu găsesc un mediu mai prielnic decât cel al credinţei. Politica din credinţă e cea mai bună politică. Nu se poate recomanda o deviză mai sănătoasă unui om politic care vrea să lase urme binecuvântate în istoria neamului său, care vrea să facă istorie, nu politică meschină şi căpătuială egoistă”^[32].

În centrul tuturor activităţilor politice, administrative, sociale şi culturale trebuie să fie Persoana Domnului Iisus Hristos. Biserica, prin slujitorii săi trebuie să-şi fixeze ca obiectiv important încreştinarea politicii. Pe de altă parte, ,,orice politică trebuie să ducă naţiunea spre Dumnezeu”^[33]. Membrii ierarhiei bisericeşti nu trebuie să promoveze vreo doctrină politică ci să se adreseze tuturor factorilor politici împărtăşindu-le razele spirituale ale harului şi ale credinţei ,,pentru ca toţi să-şi iubească neamul şi să lupte pentru înălţarea lui; statul român creştin: iată imaginea ideală care trebuie să ne domine visurile şi să ne încoroneze puterile spre a o face cu un ceas mai curând realitate; iată haina potrivită sufletului neamului românesc pe acest pământ!”^[34].

Preotul nu are voie să facă abstracţie de evenimentele din societate şi mai ales ,,nu are voie să renunţe la ideea naţională”^[35].

Deşi a fost condamnat pe nedrept pentru legionarism, din numeroase note informative ale Securităţii, aflăm că Părintele Stăniloae a fost împotriva legionarilor, întreţinând o polemică virulentă cu Nae Ionescu pe tema violenţei, combătând punctul de vedere al acestuia, că în condiţii excepţionale morala trebuie suspendată^[36]. El demonstrează cu mult curaj faptul că asasinatele politice săvârşite de legionari nu au nimic comun cu creştinismul, ci mai curând cu ordinele cavalereşti apusene, cu cruciaţii şi Inchiziţia catolică, dar nu cu credinţa noastră blândă şi iertătoare. Nu poate fi acceptată ideea că de dragul neamului, legionarul acceptă o faptă prin care îşi pierde mântuirea, că trebuie să încalce poruncile lui Hristos pentru a salva neamul. Aplicându-se principiul iezuit ,,scopul scuză mijloacele” pentru a justifica asasinatele, înseamnă a discredita grav învăţătura creştină^[37].

            Concluzii:

Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae promovează un naţionalism sănătos, puternic ancorat în credinţa ortodoxă, fără ostentaţie ori fanatism, exprimând echilibru, luciditate şi blîndeţe specifice ţăranului transilvănean de care era foarte legat.

Nu a manifestat niciodată dispreţ ori ură faţă de alte naţii, ci dimpotrivă, i-a preţuit pe fiecare, s-a străduit să-i cunoască, să-i înţeleagă şi chiar să înveţe de la ei, conducându-se după principiul apostolic: ,,toate să le ispitiţi; ce este bun să ţineţi” (1 Tes. 5,21). Deschiderea aceasta spre ceilalţi a arătat-o  în toate conferinţele şi adunările ecumenice în care a reprezentat cu cinste Ortodoxia românească, fiind un partener de dialog foarte agreabil, apreciat şi cercetat de toţi, dar manifestând fermitate şi hotărâre în apărarea dreptei credinţe.

Anii grei de închisoare i-au oferit prilejul de a medita profund asupra învăţăturii lui Hristos, pe care a mărturisit-o cu mult curaj şi iubire înaintea fraţilor de suferinţă, dar şi în faţa anchetatorilor nemiloşi, care îl voiau ,,reeducat” după modelul ,,omului nou” de tip sovietic.

Până la sfârşitul vieţii şi-a păstrat atitudinea creştină de păstor demn, refuzând să facă teologie conformistă şi insistând ca Biserica Ortodoxă Română să iasă din ghetoul liturgic, din monotonie, complezenţă şi complicitate şi să ofere societăţii răspunsuri competente la toate problemele existenţiale.

    Pr.dr. Marius Magherca

foto credit: doxologia.ro

^[1] Pr. prof. dr. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 102.

^[2] Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 13-20.

^[3] Pr. prof. dr. Ion BRIA, Spaţiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 11-12.

^[4] Vezi pe larg ,,beneficiile” globalizării la: Andreea TRANDAFIR, ,,Globalizarea-perpetuă pendulare între consens şi controversă”, în: Studia Theologica Doctoralia, vol. VI, Masterprint, Iaşi, 2014, pp. 493-516.

^[5] DEX, 2009-2025, www.dexonline.ro; vezi şi DEX, 1975, p. 584.

^[6] DEX, 1998, www.dexonline.ro

^[7] Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Ed. Litera, Bucureşti, 2007, p. 869.

^[8] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, vol. VIII, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 19.

^[9] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 33.

^[10] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 56.

^[11] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 113.

^[12] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 118.

^[13] Dumitru STĂNILOAE, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, Bucureşti, 2001, p. 6.

^[14] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 68.

^[15] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 72.

^[16] Dumitru STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 76.

^[17] Telegraful Român, an LXXVIII, nr. 86, 29 nov. 1930, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 94.

^[18] Telegraful Român, an LXXVIII, nr. 86, 29 nov. 1930, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 95.

^[19] Telegraful Român, an LXXVIII, nr. 86, 29 nov. 1930, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p.100.

^[20] Telegraful Român, an LXXVIII, nr. 86, 29 nov. 1930, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p.102.

^[21] Telegraful Român, an LXXIX, nr. 6, 17 ian. 1931, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p.122.

^[22] Telegraful Român, an LXXX, nr. 27-28, 2 apr. 1932, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 225.

^[23] Telegraful Român, an LXXX, nr. 27-28, 2 apr. 1932, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 226.

^[24] Telegraful Român, an LXXX, nr. 27-28, 2 apr. 1932, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 227.

^[25] Telegraful Român, an LXXXI, nr. 65, 23 sept. 1933, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 339.

^[26] Telegraful Român, an LXXXI, nr. 65, 23 sept. 1933, p. 2, în Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 340.

^[27] Telegraful Român, an LXXXI, nr. 65, 23 sept. 1933, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 346.

^[28]  Telegraful Român, an LXXX, nr. 15-16, 20 feb. 1932, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 221.

^[29] Telegraful Român, an LXXX, nr. 15-16, 20 feb. 1932, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 221.

^[30] Telegraful Român, an LXXX, nr. 15-16, 20 feb. 1932, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 221.

^[31] Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 18, 26 apr. 1936, p. 1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 838.

^[32] Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 18, 26 apr. 1936, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 839.

^[33] Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 18, 26 apr. 1936, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 839.

^[34] Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 18, 26 apr. 1936, p. 2, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1(1930-1936), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 839.

^[35] Telegraful Român, an LXXXIX, nr. 11, 9 mart. 1941, p.1, în: Dumitru STĂNILOAE, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 2(1937-1941), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 737.

^[36] ANCNSAS, Arhiva Operativă, Dosar Dumitru Stăniloae, nr. 203672, vol. 1, f. 29.

^[37] ANCNSAS, Arhiva Operativă, Dosar Dumitru Stăniloae, nr. 203672, vol. 1, f. 49.