Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Sâmbătă 4 martie, a avut loc slujba de pomenire a Stavroforei Iulia Aramă, marea stareță a Mănăstirii Dragomirna (1920-2003). Slujba parastasului a fost săvârșită de către Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților înconjurat de un sobor de preoți, parte din ei participând și la slujba de înmormântare a maicii.
La eveniment au participat maici starețe cu metania de Dragomirna, rude (frați, nepoți și strănepoți) veniți din locurile natale ale maicii Iulia Aramă, originară din satul Sulița, județul Botoșani, precum și oameni care au cunoscut-o în cei aproximativ 30 de ani de stăreție a Mănăstirii Dragomirna.
La finalul slujbei parastasului PS Damaschin a vorbit în cuvântul de învățătură despre deosebita viață călugărească a Maicii Starețe Iulia Aramă.
După slujba de pomenire săvârșită în Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” – construit în timpul săreției sale, toți cei prezenți au mers în cimitirul mănăstirii, la mormântul Stavroforei Iulia Aramă unde PS Damanschin Dorneanul a săvârșit un Trisaghion.
Pentru a cinsti memoria acestei mari starețe a Dragomirnei, obștea Mănăstirii Dragomirna a organizat un atelier de creaţie numit „ Un ceas de lucru manual pentru un mărţișor monahal”.
Maica Stareţă Iulia, de copilă, a învăţat în atelierele meșteșugărești ale Mănăstirii Agafton să facă pânză, să tricoteze, să ţeasă, să brodeze și să facă covoare.
În cursul acestei activităţi, fetiţele ce participă la slujbele săvârșite în mănăstire au fost învăţate să împletească metanii.
Duminică, 05 martie, la finalul Slujbei Sfintei Liturghii rodul lucrului mâinilor copiilor împletit cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!” ca simbol al spovedaniei (firul alb) și al împărtășaniei (firul roșu) a fost darul credincioaselor ce au participat la Sfânta Liturghie.
După procesiunea organizată în cinstea sfintelor icoane, toți credincioșii au primit din partea obștii insigne, o scurtă biografie cu Maica Stareță Iulia, precum și un pachet cu hrană caldă. Veșnica ei pomenire!
STAVROFORA IULIA ARAMĂ
– MAREA STAREȚĂ A DRAGOMIRNEI –
La fiecare început de primăvară, obștea Dragomirnei își aduce prinosul de recunoștință pentru Stavrofora Iulia Aramă, cea care a fost ,,Stareța de aur a Dragomirnei”.
Maica Iulia s-a născut pe 24 februarie 1920 în satul Dracșani, comuna Sulița, județul Botoșani, satul în care s-a născut și unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului al XX-lea, părintele arhimandrit Cleopa Ilie. A primit la botez numele de Elena, fiind primul dintre cei 15 copii pe care i-a avut familia Ioan și Ecaterina Aramă, oameni credincioși și simpli, care și-au crescut copiii în frica lui Dumnezeu și cu respect pentru semeni.
Elena a îmbrățișat viața monahală la vârstă fragedă. Pentru prima dată, la 7 ani, copila merge în vizită la Mănăstirea Agafton, la mătușa ei, monahia Fevronia, aici aprinzându-se în sufletul ei curat de copil dragostea de a-I sluji lui Dumnezeu. Un timp vine des la mătușa ei, rămânând și câte 2-3 luni. După ce a împlinit 11 ani, în anul 1931, a intrat ca ucenică ascultătoare la Mănăstirea Agafton. Aici, sora Elena a învățat de la maici să scrie și să citească pe slova veche.
Pe lângă Școala elementară de șapte ani, copila cu ochi albaștri și chip bălai își însușește cunoștințe și îndeletniciri monahale. Învață muzica psaltică, pictura și rânduiala de la strană. De la biblioteca mănăstirii și de la maici împrumută multe cărți ziditoare de suflet pentru a transcrie și a pune în practică învățături, sfaturi și cuvinte duhovnicești, cărți despre care vorbește și Mihai Eminescu, ale cărui mătuși au fost monahii în obștea Agaftonului. Cuvântul scris a fost o dulce alinare în toată viața sa călugărească. În timpul viețuirii la Mănăstirea Agafton, Maica Stareță Iulia a urmat cursurile Seminarului monahal de trei ani.
La 18 ani, la vârsta maturității, sora Elena îmbracă rasa, primește camilauca și metaniile, devenind rasofora Teofana și primind armele pentru a intra pe frontul de luptă al războiului nevăzut. Este rasoforită la prăznuirea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, sfânt care a ocrotit-o încă de la naștere, deoarece a fost născută în ziua Aflării Capului Înaintemergătorului Ioan.
Starețele Mănăstirii Agafton, atât Maica Evelina, cât și Maica Agafia, au îndrăgit-o pe Rasofora Teofana pentru osârdia la lucrul mâinilor și pentru nevoința învățării la strană. Pentru dragostea față de cele sfinte, cu binecuvântarea Maicii Starețe și a Părintelui Duhovnic, la prăznuirea Sfântului Elefterie, Rasofora Teofana depune voturile monahale și primește numele Iulia. Chipul blajin, buna purtare, atitudinea duhovnicească, implicarea în întrajutorarea maicilor și credincioșia față de ascultarea în mănăstire o determină pe Maica Stareță Agafia să o întărească pe monahia Iulia cu răspunderea de casieră, deși avea doar 28 de ani.
În tot acest urcuș duhovnicesc a venit, însă, și o vreme a cernerii. Pentru obștea monahală a Agaftonului – și nu numai! –, sosește un moment de cotitură. Prin Decretul 410/1959, mănăstirea de metanie a Monahiei Iulia este desființată; nu puține au fost lacrimile, nu mică a fost durerea despărțirii de locurile în care a crezut că va rămâne până la moarte și, mai ales, despărțirea de maicile care au crescut-o și au vegheat la formarea ei duhovnicească. Dragostea și credința au ajutat-o pe maica Iulia. Ca o minune a Maicii Domnului, maicii îi este îngăduit să meargă la Mănăstirea Sucevița, unde se va osteni ca secretară a mănăstirii.
În viața de mănăstire, maica Iulia a înțeles că meseria călugărului este rugăciunea, dar pentru ca rugăciunea să fie primită și auzită de Dumnezeu, monahul trebuie să facă ascultare. Ascultarea este cheia Raiului pentru călugări. De mică, maica Iulia a crescut printre maici, a observant și a înțeles că tăierea voii și smerenia nasc pocăința care duce spre Bucuria cea adevărată.
În anul 1965, Mitropolitul Iustin, prin Ordinul 16231, o numește pe monahia Iulia Aramă în postul de Stareță a Mănăstirii Dragomirna.
Decretul 410 a fost aspru pentru obștea Dragomirnei. Călugării au fost obligați să părăsească mănăstirea și să-și găsească un loc în producție. A rămas un singur monah, Ieromonahul Sava Parascan, care era angajat ca paznic, deși era preot slujitor și cu vechime în mănăstire. Ca de multe alte ori, ctitorii Dragomirnei și-au apărat draga lor mănăstire. Locașul de cult – monument istoric – a primit statutul de muzeu datorită caracteristicilor arhitecturale, sculpturale și picturale. Pentru ca această cetate puternică și grațioasa ei biserică să fie întreținute și bine conservate au fost aduse maici de la Mănăstirea Văratec. Aceste călugărițe au dat viață zidurilor reci ale Dragomirnei și au făcut ca acest minunat locaș de cult să aibă continuitate liturgică.
Venirea ca Stareță a monahiei Iulia Aramă a fost o mare binecuvântare pentru somptuoasa Dragomirnă. În anul 1965, Dragomirna era în plină restaurare, se implementa un mare proiect care viza atât monumentul, cât și gospodăria mănăstirii.
Rânduiala lui Dumnezeu a fost ca maica Iulia să fie alături de întemeietorii și ctitorii acestei mănăstiri. Cu multă răbdare și înțelepciune, Maica Stareță reușește să protejeze obștea de presiunea regimului comunist și să supravegheze lucrările de restaurare care s-au realizat la Sfânta Mănăstire Dragomirna între anii 1965-1976. Aceste lucrări au fost complexe și s-au desfășurat sub coordonarea arhitectei Ioana Grigorescu care a fost șefă de proiect.
Odată cu terminarea lucrărilor de restaurare s-a terminat și ridicarea noului Paraclis închinat Nașterii Maicii Domnului. Când obștea a început să crească (obștea s-a mărit de la 14 maici, în 1965, la 53 de maici, în 1992), s-a construit noul corp de chilii.
Maica Stareță Iulia Aramă nu s-a îngrijit numai de restaurarea și de întreținerea mănăstirii. Sfinția Sa avea conștiința răspunderii pentru sufletele pe care le avea în păstorire. Maica Iulia a avut ca prioritate obștea, sufletele maicilor. Zidurile au fost restaurate cu ajutorul arhitecților, muncitorilor și a fondurilor de la stat și de la Mitropolie. Mai greu a fost cu sufletele maicilor, reîntoarse în mănăstire după Decret. Majoritatea proveneau din mănăstiri cu viață idioritmică și a trebuit mult timp, multă răbdare și dragoste din partea Maicii Starețe până când aceste maici s-au așezat în condițiile vieții monahale de obște.
Comuniunea în obște a fost posibilă printr-o foarte bună organizare. Împreună cu părintele duhovnic, Protosinghelul Sava Parascan, Maica Iulia a așezat obștea în rânduiala Sfinților Părinți. Ambii conducători ai mănăstirii, atât Maica Stareță, cât și părintele duhovnic aveau ani buni de ucenicie petrecuți în preajma monahilor și știau să povățuiască și să călăuzească sufletele spre mântuire. Amândoi au văzut în obștile de la Agafton și Dragomirna – mănăstiri cu vechi tradiții monahale – lupta călugărului pentru a ajunge la despătimire și pentru a urca pe scara virtuților.
Prin simpla sa prezență, maica dovedea severitate monahală. Conduita călugărească și-a dobândit-o în cei 34 de ani de nevoință monahală, pe care i-a avut când a primit stăreția Dragomirnei. A căutat calea de mijloc și în nevoință, și în post, și în rugăciune. Maica Iulia a cerut maicilor ascultare, le cerea să respecte conduita monahală, să poarte uniforma cu respect, să aibă grijă cum privesc, cum merg, cum își mișcă mâinile și cum vorbesc. Cerea o atenție deosebită asupra simțurilor, fără a da curs pornirilor omenești și firești.
În discuțiile cu oficialitățile era cordială, afabilă, însă fără a încălca canoanele monahale. Maica Iulia îi povățuia pe toți spre îndreptarea vieții și spre așezare duhovnicească. Relațiile cu exteriorul, problemele legate de secretariat și de corespondență erau organizate și supravegheate personal de Maica Stareță cu demnitate și corectitudine.
Obştea mănăstirii a avut-o pe Maica Iulia ca model de viaţă duhovnicească. Aceasta nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii şi întotdeauna avea un cuvânt de folos pentru fiecare soră sau maică. Era o călugăriță omenoasă, smerită şi, de cele mai multe ori, cu lacrimi în ochi. Marea Stareță a Dragomirnei a suportat consecințele Decretului şi a cunoscut suferinţa. Sfinția Sa știa și putea, prin rugăciunea tăcerii, şi să certe, şi să bucure.
În ultimii ani ai vieţii, Maica nu a fost lipsită nici de încercări ale sănătăţii. Drept urmare, în anul 1992, la 1 decembrie, maica Iulia Aramă se retrage din stăreție. Au urmat ani în care boala se împletea cu urcușul duhovnicesc: din ce în ce mai multă și mai stăruitoare rugăciune, lipsită de grijile vieții dinainte și îndreptată numai spre Cer. Şi-a purtat crucea cu răbdare şi cu demnitate. Prin suferinţă, Dumnezeu a curăţit-o de tot păcatul. Nici bolile, nici spitalele, nici vitregiile vremurilor prin care a trecut, nimic nu a împiedicat-o pe maică să fie până la sfârșit un bun ostaș al lui Hristos, căci toate aceste suferințe au arătat puterea și dăruirea sufletului său, credința neclintită, răbdarea și dragostea, demnitatea cu care și-a purtat până la sfârșit crucea pentru mântuirea sufletului. Ușa chiliei Sfinției Sale era mereu deschisă pentru toți, iar cuvintele de îmbărbătare izvorau din inima maicii pentru fiecare dintre noi.
În zorii zilei de 5 martie 2003, Maica Stareță Iulia a plecat la întâlnirea cu Mirele Hristos, Celui Căruia încă din fragedă pruncie și-a închinat viața.
Slujba de înmormântare a fost săvârșită de către Înaltpreasfințitul Pimen Suceveanu și de către Preasfințitul Gherasim Putneanu, împreună cu un sobor de preoți. Biserica mare a mănăstirii era neîncăpătoare pentru cei care veniseră să-și ia rămas bun de la Marea Stareță a Dragomirnei.
Așezată totdeauna pe piatra smereniei și a ajutorului Celui de Sus, Maica Iulia a fost pentru maici ca o mamă devotată, care și-a împlinit cu conștiinciozitate demnitatea de maică duhovnicească. Sfinția Sa s-a bucurat de bucuriile altora, a suferit pentru suferințele altora, a știut să mângâie sufletele multor necăjiți și să împletească rodnic bunătatea cu dreptatea, fiind atât de severă cu sine și atât de îngăduitoare cu alții. Toate acestea au fost daruri de la Dumnezeu, pentru care Maica Iulia s-a ostenit şi a depus multă jertfă și răbdare.
La împlinirea a 20 de ani de la „nașterea la Cer” a Stavroforei Iulia Aramă, Sfinția Sa rămâne în amintirea tuturor celor care au cunoscut-o cu chipul și numele de ,,blânda Iulia”. Parcă venea din vremurile străvechi, purtând temeinic așezate în inimă datoriile sfinte împlinite în fața lui Dumnezeu pentru suflet. Maica Iulia a fost pustnică în mijlocul lumii, pentru că în inima ei a adunat durerile noastre și le-a topit în focul rugăciunilor Sfinției Sale.
Pentru mănăstire, Maica a fost un stâlp duhovnicesc, o bună îndrumătoare și un om reprezentativ pentru vremurile grele pe care le-a străbătut.
Monahia Filofteia Balan
