Trăirile mari au nevoie de cuvinte puține. Se așază mai bine și mai curând în oameni. Cu suflete, la rându-le, mari. Așa se dovedesc a fi și așezările sihăstrești de recunoștință. Cuminecare smerită din măreția celuilalt, uitare senină de sine, și rugăciune daurită, și de-fiecare-an-ca-o-clipă grijă.
Citind și recitind, ca pe o împărtășire care atinge – iar și iar – duios sufletul, Amintiri la capătul dorului ale Preasfințitului Macarie Drăgoi, în volumul 10 ani cu mitropolitul meu Bartolomeu Anania, m-a „căutat”, așa cum te caută un adevăr care merge desculț, singur prin lume, neîmpiedicat de nimic, așteptând doar pe încă cineva care ar vrea să-l cunoască, o consemnare dintr-o zi de 19, dar de Făurar, nu de Gerar, ca cea de azi. O consemnare din Duminica Fiului Risipitor a anului 2006, în care este evocat cuvântul de învățătură al Înaltului Bartolomeu, în care – pentru a descrie sentimentele fiului risipitor, atunci când acesta își vine în fire -, făcea referire la „aripile dorului dumnezeiesc”.
Spunea și-atunci: „Cel mai mare dor pe care-L are Dumnezeu este pentru noi oamenii”. Și „omul este marea Lui pasiune și marea Lui slăbiciune.” Sau „este suficient ca Dumnezeu să aibă dor de noi pentru ca să umple lipsa dorului nostru de El”.
Îmi place să mi-l închipui pe Înaltul Bartolomeu privind înspre ținutul Sucevei, de-acolo de Sus, cu mâna streașină la ochi, cum însuși și-l închipuia pe tatăl ieșit la capătul drumului, scrutând cu dor zarea, în așteptarea și de dorul fiului său rătăcitor. Privind cu dor înspre noi, dar cu un dor împlinit, pentru că și-n acest an ne-am întâlnit să-l reîntâlnim în fiecare dintre noi. E-o sărbătoare a sufletului pe care ne-o oferim și-n Anul Domnului 2024, ca și-n toți anii aceștia, de când Înaltpreasfinția Sa s-a strămutat să liturghisească în unghere de cer și să-i închine, „ cu dulce cântare”, Preasfintei Fecioare mai de pe-aproape Axionul.
Așa cum file din Rotonda plopilor aprinși îmi par a fi pe alocuri și așezări sihăstrești de recunoștință în inima lumii. De altfel, în prefața cărții, ce poartă notația „Văratec, decembrie 1982”, și primim o asemenea mărturisire: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârstă decât mine şi apoi tristeţea de a fi rămas prea devreme singur. (…) Cartea mea s-ar vrea citită mai mult în spirit decât în literă. Adevărurile ei sunt mai întâi sufleteşti, aşa cum s-au limpezit din relaţiile unor scriitori care, chiar în vremuri neprietenoase, au ţinut să nu se numere printre victimele crizei de comunicare şi s-au îndărătnicit să nu se socotească, cel puţin între ei, osândiţi la incultură şi sterilitate.”.
Citită cu aripa gândului atinsă de duh, de duhul „singurătăților senine”, cartea întreagă, ce se dezvăluie a fi izvodită din mână de părinte, mână de maestru (Dan C. Mihăilescu, Prefață la ediția din 2009, Ed. Polirom, a volumului) e o rotondă în interiorul căreia fiecare tușă picturală poartă cu sine și o străfulgerare de kenoză. O galerie de portrete – Tudor Arghezi, Gala Galaction, Anton Holban, Victor Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda, Vasile Voiculescu – „pictate” de un Valeriu Anania „tandru, subtil, generos, dar sagace observator”. Și glisarea recunoștinței între smerenia încredințării, bucuria prieteniei, gratitudinea admirației, ofranda rugăciunii și împărtășirea de har!
Iar dacă ar fi să neuităm și o altă profunzime de gând care spune că „dorul încearcă să-ți umple un gol sufletesc și se exprimă întotdeauna prin inefabil, adică prin inexprimabil, prin ceea ce practic nu se poate spune în cuvinte”, poate că avem înainte o carte scrisă de-un dor ca cel de-ntoarcere a sufletului peregrin în pacea lui acasă.
Între toate, însemnarea mărturiilor despre Arghezi e începută cu un sentiment de mare sfială. 13 ani mai târziu, Valeriu Anania scria: „Nu cred că printre scriitorii de acum, încă în viaţă, să fie un altul care să-l fi cunoscut mai bine pe Arghezi, un altul care, pe durata unui sfert de veac, să-i fi călcat pragul şi să-l fi primit de mai multe ori în odaia lui, faţă de care poetul să-şi fi deschis sufletul mai larg. Nu mulţi îl vor fi văzut pe Arghezi plângând, nu mulţi vor fi fost martorii disperărilor lui. Şi nu mulţi vor fi având o biografie în care Arghezi să se fi inserat cu ponderea unui gest al destinului”. Sfiala dintâi ține bine minte imensa bucurie ce-a năpădit ființa atunci când, într-o sâmbătă spre seară, pe când se afla la palat, a auzit în telefon o mărturisire ca aceasta: „am vrut numai să-ți mulțumesc, dragă părinte. Să-ți mulțumesc pentru darul prieteniei. Azi-noapte ți-am citit poeziile și-ți mulțumesc…”. O prietenie luată la pas, ca o duioasă călătorie spre celălalt, cu pașii dezvăluirii de sine: „Arghezi purta în sine nostalgia unei vieți monahale prin care trecuse ca un meteor, nostalgie pe care i-o surprinsesem de nenumărate ori în lungile noastre conversații din chilia lui cu velință oltenească sau la masa de sub vișin.”.
Și-apoi, smerenia desăvârșită a încredințării: „Lui Arghezi îi datorez, cu veșnică recunoștință, debutul meu editorial. Am început să scriu „Miorița” în vara lui 1950, după ce poetul îmi spulberase îndoielile și mă încredințase că sunt pe un drum propriu, bătut, timp de douăzeci de ani de ucenicie, cu propriile mele tălpi.”
Înspre final, evocarea anului în care, revenind temporar în țară, monahul scriitor găsea două morminte, „cu țărâna încă proaspătă, în grădina Mărțișorului” și-și primenea, cu-aceeași vie încredințare – recunoștința: „Vă mulțumesc, domnule Arghezi! Și mă rog de iertare dacă aceste amintiri vor fi tulburat ceva din îndelunga, sfânta noastră sufletească intimitate. Le-am spicuit de ici și de colo, la statura ceasului de-acum. Pentru celelalte e încă prea devreme. Sau, poate, prea târziu.”
O prietenie mereu rectitorită și o admirație filigranată îndelung, ca o călătorie dinspre miezul inimii înspre inima Cerului, dintr-un dor niciodată până la capăt rostit, dar așa de fiesc de gândit, de împreună înveșnicire.
E vremea când, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în eparhia noastră se organizează cea de-a XI-a ediție a Simpozionului Național „Valori perene în creația Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, dar e doar un răstimp între două întâlniri, ca o călătorie dinspre ieri spre mâinele ce stă să vină, de la care nelipsesc an de an teologi, oameni de litere, cercetători, profesori, prieteni cărora le e drag că le e dor, „dor de lecțiile, de atitudinile, de cuvântul și de privirea” mitropolitului cărturar ce locuiește o patrie a gândului de fiecare zi, la Suceava.
Daniela Ceredeev
(*fragment din comunicarea susținută în Simpozionul național „Valori perene în creația Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania”, ed. a XI-a, Suceava, 19-20 ianuarie 2024)
fotocredit: https://doxologia.ro