Permanentizând realitatea Judecăţii de Apoi în existenţa noastră şi privind viaţa în perspectiva eshatologică a judecăţii, vom putea înţelege dimensiunea vrerii lui Dumnezeu, Care ne cere să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-i ostoim setea celui însetat, să-l găzduim pe cel fără de adăpost şi să-l cercetăm pe cel bolnav sau pe cel aflat în temniţă.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Dumnezeu a hotărât o zi, a Înfricoşătoarei Judecăţi, considerată ca fiind ultima a acestei lumi (Matei 24, 1-26), în care vrea să judece pe toţi oamenii (Matei 11, 21-24), pentru ca fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui (Psalmii 61, 11).
Aceasta va fi ziua de pe urmă (Matei 24, 30); ziua în care „noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.” (Evrei 9, 27), întăreşte Sfântul Apostol Pavel.
Sfinţii Părinţi leagă această afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel de referirea la judecata particulară a oamenilor, când vor fi judecate doar sufletele lor. Ea se face în a patruzecea zi de la ieşirea sufletului din trup, când sufletul este dus pentru a treia oară, conform Tradiţiei, în faţa Dreptului Judecător, timp în care se hotărăşte locul provizoriu de aşteptare – Rai sau Iad, în funcţie de faptele fiecăruia – până la judecata universală.
Momentul Judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul veacurilor, este cunoscut numai de Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36); atunci, omul va fi judecat în plinătatea lui, trup şi suflet. Se vor judeca nu doar păcatele, ci şi urmările acestora.
Interesantă este împărţirea timpului trăit de sufletul omului până la judecata particulară, respectiv până în a patruzecea zi, când, însoţit de toate ale sale (memorie, cugetare, gândire, înţelegere, voie liberă), are de parcurs, potrivit învăţăturii Bisericii, următorul itinerar: în primele două zile este purtat de îngerul păzitor peste tot pe unde a trăit şi umblat, din pruncie şi până în ceasul morţii, când sufletul se întâlneşte cu toate faptele lui, bune şi rele, pe care le-a săvârşit în diferite locuri şi momente.
În a treia zi, sufletul este dus de îngerul său pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, realizându-se astfel acea primă întâlnire faţă către faţă, după care omul şi îngerul merg împreună, până în a noua zi, pentru a vizita Raiul. Aici sunt toţi cei care au împlinit, în timpul vieţii lor, voia lui Dumnezeu.
În a noua zi, cei doi, sufletul însoţit de îngerul său, vizitează Iadul, locul de osândă al păcatului şi sălaşul celor condamnaţi. Distanţa dintre Rai şi Iad este cale de o prăpastie, după cum ne spune Iisus în Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 23, 26), de pe malurile căreia cu greu se pot vedea şi auzi unii pe alţii. Pentru noi, revelator în acest sens rămâne dialogul dintre Avraam şi bogatul nemilostiv (Luca 16, 24-31).
În a patruzecea zi are loc judecata particulară, când Dumnezeu ia o hotărâre provizorie, deci nu eternă, privind locul în care va fi dus sufletul, în funcţie de credinţa şi de faptele celui judecat; Raiul sau Iadul sunt locurile unde fiecare suflet va aştepta Judecata de Apoi.
Cât despre trecerea prin vămile văzduhului, evocate de unii Părinţi ai Bisericii, considerăm că ele rămân printre nenumăratele taine ale lui Dumnezeu.
Încurajatoare este afirmaţia Sfântului Simeon al Tesalonicului care spune că slujbele Bisericii, Sfânta Liturghie şi, mai ales, milosteniile celor rămaşi în viaţă au puterea de a scoate multe suflete din Iad, cu excepţia celor care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-32), pentru care Apostolul iubirii interzice să ne rugăm (I Ioan 5, 14-16).
Aşadar, cei de aici se roagă pentru cei de dincolo, iar cei de dincolo, mai ales sfinţii, se roagă pentru cei de aici. Acesta este de altfel circuitul de rugăciune şi comuniune al Bisericii.
Sufletele aflate în Rai – considerat a fi antecamera Împărăţiei lui Dumnezeu care a fost gătită omului de la întemeierea lumii (Matei 25, 34) – se află în stare de comuniune, împărtăşindu-se desăvârşit şi veşnic din slava Sfintei Treimi. Sau, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărăţia cerurilor le va fi drepţilor o locuinţă sigură, în care va străluci Hristos, iar ei vor străluci în El, spre deosebire de cei din Iad care, după Judecata de Apoi, vor rămâne pradă veşnică acelor chinuri pricinuite de osânda viermelui celui neadormit al conştiinţei şi focului care nu se va stinge (Isaia 66, 24) şi a cărui lumină este ca o beznă oarbă (Iov 10, 12). Ocara şi ruşinea sufletelor din Iad vor fi veşnice (Daniel 12, 2) după Înfricoşătoarea Judecată.
Cât priveşte locul în care se va face Judecata de Apoi, Sfântul Apostol Pavel spune corintenilor că va fi în văzduh (I Corinteni 15, 50-51; cf. şi I Tesaloniceni 4, 17), pe când prorocul Ioil o localizează în Valea lui Iosafat, nu departe de Ierusalim: „Şi voi aduna toate neamurile, zice proorocul, şi le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat şi Mă voi judeca cu ele acolo.” (Ioil 4, 12).
De aceeaşi părere este şi prorocul Iezechiel, care descrie destul de dramatic învierea oaselor uscate: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! […] Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia […] şi veţi şti că Eu sunt Domnul. […] Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră.” (Iezechiel 37, 4-5, 13-14). Oasele celor morţi ca iarba vor odrăsli, spune şi prorocul Isaia (66, 14). Fără aceste profeţii, nimeni nu-şi poate explica misterul bucuriei de Paşti, preludiul învierii de obşte, ca pregustare din harul transfigurării.
Timpul în care se va face Judecata de Apoi este ascuns până şi lui Hristos ca Om. Însă, Hristos ne atrage atenţia de a fi cu luare-aminte la anumite semne care vor anticipa momentul: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.” (Matei 24, 29). Şi când vor începe să fie toate acestea, spune Hristos, „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 28). Înaintea Judecăţii de Apoi trebuie să vină peste lume o transformare radicală, când se vor arăta un cer nou şi un pământ nou, ca să poată primi pe Omul nou, transfigurat – Hristos.
Judecata se va face, afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa, pe baza argumentelor scripturistice: după legea conştiinţei, pentru cei de dinainte de Lege (Romani 2, 14-15); după Legea lui Moise, pentru cei din seminţia lui Israel (Romani 2, 12); şi după Legea lui Hristos, pentru cei ai lui Hristos (Ioan 12, 48; Romani 2, 1-6; Iacov 2, 12). Necredincioşii vor fi judecaţi, probabil, după legea conştiinţei, strâns legată de determinismul cosmologic, adică de ciclicitatea sau rostul zidirilor.
Revelatoare rămâne icoana Înfricoşătoarei Judecăţi, care încorporează şi expune toate elementele Evangheliei după Matei, capitolul 25, versetele 31-46.
De remarcat este faptul că, deşi Judecata de Apoi este o lucrare a Sfintei Treimi, ea a fost încredinţată lui Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22). De aceea, întreaga făptură năzuieşte spre Hristos ca scop ultim al existenţei. Stăruitoare vor fi rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Botezătorul, care vor cere îndurare pentru cei păcătoşi, cum este reliefat şi în icoana Deisis; Sfinţii Apostoli vor fi aşezaţi pe douăsprezece tronuri, potrivit promisiunii (Matei 19, 28).
Sub tronul Judecăţii vor sta pergamentele cu sentinţele drepţilor şi păcătoşilor. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei, 25, 34-40) va fi sentinţa pentru cei dintâi. Sentinţa păcătoşilor va fi fără echivoc: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui.” (Matei 25, 41). Vor arde în foc păcătoşii şi nimeni nu va putea să-i stingă (Isaia 1, 31). Stihiile şi trupurile lor aprinse se vor topi (II Petru 3, 12); şi toate acestea vor fi pentru că nu au vrut să-L vadă pe Hristos în fratele lor, atunci când a fost flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă şi în suferinţă. Aceştia nu au voit să-l audă şi nici nu au auzit strigătul lui Dumnezeu: „Milă voiesc” (Osea 6, 6).
Arhanghelul Mihail ţine în mâna dreaptă o sabie de foc, iar în stânga balanţa judecăţii. Îngerii, mii de mii şi miriade de miriade (Daniel 7, 9-10), ţin în mâini cărţile în care sunt trecute faptele fiecărui om (Apocalipsa 20, 11-13). Alţii trâmbiţează, anunţând ziua de pe urmă, învierea morţilor şi începerea Judecăţii (I Tesaloniceni 4, 16-17).
Viii şi morţii aşteaptă sentinţa. Râul cel de foc (Daniel 9, 10) care iese de sub picioarele lui Hristos stă gata să înghită în vâlvătaia lui ceata demonilor şi a celor care s-au făcut părtaşi lor.
Sfinţii – strămoşii, patriarhii, profeţii, apostolii, ierarhii, mărturisitorii, mucenicii, cuvioşii, împăraţii şi toate sufletele adormite în dreapta credinţă – trăiesc deja slava zilei celei neînserate a împărăţiei veşnice, „fiindcă sfântul nu va mai fi judecat la Judecata de Apoi, căci a fost judecat încă de aici, de pe pământ, şi luminat mai dinainte”, după cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursul X).
Criteriul judecăţii ultime a lui Hristos va fi iubirea sau neiubirea aproapelui (Luca 10, 25-37). Iubirea creştină este imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în persoana celuilalt, oricine ar fi – el sau ea –, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi de nepătruns, a hotărât să-L introducă în viaţa noastră, fie şi pentru câteva clipe; însă nu doar ca pe un simplu şi trecător prilej de a face fapte bune sau de a ne antrena într-un exerciţiu de filantropie, ci ca să pună început unei veşnice intimităţi – prin iubirea faţă de cel străin şi adeseori necunoscut – cu Însuşi Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi a primit harul şi darul iubirii lui Hristos cel veşnic. Dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte parabola din Evanghelia după Sfântul Matei (25, 31-46), redă sensul şi înţelesul vieţii noastre şi dezleagă marea taină a existenţei omeneşti, cuprinsă în acest loghion: „Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40).
Aşadar, „siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră” (II Petru 1, 10), pentru „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Desigur, permanentizând realitatea Judecăţii de Apoi în existenţa noastră şi privind viaţa în perspectiva eshatologică a judecăţii, vom putea înţelege dimensiunea vrerii lui Dumnezeu, Care ne cere să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-i ostoim setea celui însetat, să-l găzduim pe cel fără de adăpost şi să-l cercetăm pe cel bolnav sau pe cel aflat în temniţă.
Împărăţia lui Dumnezeu se poate dobândi doar cu un strop de apă şi cu o firimitură de pâine, dacă sunt oferite cu iubire. Exact atât cât ştim că are orice om nevoie. Sau, cum îndeamnă Sfântul Serafim de Sarov: „Dă-i celui flămând pâinea pe care ai vrea să o mănânci tu”.
Pentru că ceea ce oferim noi celor în suferinţă, aceea ne va oferi Hristos, atunci când vom sta la masa Lui, după primirea sentinţei Judecăţii de Apoi, la care, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, milostenia va şterge mulţime de păcate.