Se împlinesc în această lună de Cireşar, trei ani de când cel ce a lăsat atâtea mărturii despre modul cum ştia să preţuiască frumosul creştin exprimat în icoană – Mihai Moroşan – a plecat în lumea în care Frumosul este măreţia adevărului – cum spunea în vrema sa Platon. Dacă Împărăţia contemplată este Frumuseţea, a Treia persoană a Treimii se arată a fi Duhul Frumuseţii.
Se spune pe bună dreptate, că pictorii nu mor niciodată, pentru că ei trăiesc prin ceea ce au creat, creaţii prin care intră şi persistă în istorie.De aceea îmi este destul de greu să scriu la timpul trecut despre cel ce atâtea decenii la rând a înveşmântat cu fresce al căror mesaj peste timp arată încă odată că Dacă artistul profan îşi află izvorul inspiraţiei în străfundurile, adesea tulburi, ale inconştientului său, pe iconar îl insuflă învăţătura Bisericii şi luminarea Duhului Sfânt (Jean Claude Larchet).
A trecut la cele veşnice după ce timp de mai bine de jumătate de veac a împodobit zidurile bisericilor, fiind întotdeauna cu gândul prin rugăciune la Dumnezeu, punând cum numai el şi fratele său Gavril, ştiau să pună culorile astfel încât prin căldura lor da transparenţă şi profunzime divină frescelor.
A ştiut să înveţe arta de a mânui pensonul şi culoarea aşa cum l-au învăţat George Lövendal, Adam Albert, Gheorghe Dumitrescu, Ion Taflan ori Nicolae Stoica, pentru ca apoi după ce a urmat Şcoala de Pictură Bisericească, să lucreze alături de părintele Sofian Boghiu şi Arsenie Boca în atelierele de pictură bisericească ale Patriarhiei Române din cadrul Schitul Maicilor – Bucureşti.
Pe bună dreptate, la împlinirea a 40 de zile de la strămutarea la cele veşnice a lui Mihai Moroşan, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, la acea vreme Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, privind frescele aşternute pe umerii bisericilor din Bucovina, din Ierusalim ori Nazaret, din Limassol ori Kikkos, Larnaca, Athienou – Cipru, Aman – Iordania, pentru a nu aminti decât câteva locuri, se întreba ce ar fi însemnat Ortodoxia fără biruinţa Bisericii asupra celor care au necinstit şi necinstesc icoanele (iconoclaştii) considerându-le idoli.
Prin frescele irupte din taina cerului,, atent aşezate pe zidurile bisericilor prin mâna pictorului bisericesc Mihai Moroşan, vedem şi mai limpede cum Icoana ne apropie de lumea sfântă, de lumea nevăzută, lume care prin mâna pictorului devine văzută.
În zilele în care zugrăvea paraclisul Sf. Ioan cel Nou din incinta Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou Suceava, deseori stăteam lângă el privind cu câtă linişte şi răbdare mânuia culorile, spunând deseori pictura bisericească este oglinda care ne îndreaptă spre ceruri, spre Dumnezeu.
Când cineva l-a întrebat pe pictorul cu barbă albă, aflat pe schelă, ce aduce în asemănare cu sfinţii din fresce, el a răspuns Aduce în lumina ochilor ceea ce nu vedem, dar în care credem, având mereu în minte cuvintele Sf. Ioan Damaschinul Pictorul este cel ce pune pe icoană lumea nevăzută, pentru a înţelege dumnezeirea.
Este adevărat că, oricât talent ai avea ca pictor, mai trebuie ceva, şi acel ceva nu este decât chemarea pentru pictura bisericească, trăirea adevărată, o trăire duhovnicească, o trăire în rugăciune şi nădejde.
Astfel înţelegem şi mai bine faptul că Mihai Moroşan pictorul carfe şi-a învenicit numele în atâtea şi atâtea fresce a dovedit că prin ceea ce a zugrăvit că Icoana un prilej de a – L slăvi pe Dumnezeu.
Ca semn de preţuire pentru tot ceea ce a făcut, din iniţiativa Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăutilor, recent s-a înfiinţat Atelierul de pictură bisericească Mihai Moroşan, ce va fi în directa coordonare a Centrului Eparhial Suceava.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Chipul sau Icoana Dumnezeului celui nevăzut să aşeze sufletul lui în lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi, folosind cuvintele pe care pictorul Mihai Moroşan le-a însemnat de multe ori pe zidurile bisericilor pe care le-a pictat Binecuvântează, Doamne,pe slujitorul Tău, cel ce a iubit podoaba Casei Tale.