Evanghelia

 „În vremea aceea se apropiau de Iisus toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte. Dar fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; și, sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește? Și găsind-o, își cheamă prietenele și vecinele sale, spunându-le: bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Zic vouă că tot așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește”.

Luca 15, 1-10

Cele două parabole de astăzi, rostite de Hristos, au în vedere primirea generoasă pe care o face Dumnezeu cu bucurie ca răsplată pentru o pocăință sinceră. Sigur, contextul în care au fost rostite ambele este sugestiv și important, deopotrivă. Învățătura Domnului atrăgea ca un magnet pe diferiți păcătoși, dar mai ales pe perceptorii de taxe și impozite, cunoscuți pentru abaterile constante. Scopul celor două învățături este acela că în ochii veșnic deschiși ai lui Dumnezeu există o licărire de speranță mereu vie pentru cel care regretă răul comis, în același fel în care se taxează falsitatea persoanelor care, mulțumite de faptele făcute, li se pare că în fața milostivirii divine atitudinile lor au un oarecare merit.

Faptele bune, unite cu sinceritatea smerită a celor drepți, nu au nevoie de „țarc”, deci nu trebuie îngrădite, ele fiind puse în echilibru de umilința izvorâtă din conștientizarea permanentă a nimicniciei creștinului implicat și perseverent. De aceea grija lui Dumnezeu se unește cu mila doar în momentul în care păcătosul își conștientizează eroarea și se reorientează, țintind spre Împărăția lui Dumnezeu descoperită în atitudinile modestiei pământești.

Traiul modest nu înseamnă altceva decât a ne strădui să punem în lumină slava lui Dumnezeu. În acest caz, încercarea plină de nădejde stăruitoare, apare în viața creștinilor sub simbolismul luminii faptelor bune, roade ale pocăinței.

Din acest motiv, în cea de-a doua parabolă, femeia care pierde drahma poate fi interpretată ca simbol al Duhului Sfânt care se apleacă cu mare atenție asupra celor ce, cu inimi pline de sinceritate, caută să împlinească voia lui Dumnezeu. Starea de nepăsare nu poate să fie simbolizată mai bine decât prin imaginea clară a monedei sau a drahmei: un obiect fără viață. Păcatul comis, oricare ar fi acesta, ne privează de beneficiile aduse de virtuți și, din acest motiv, prin Taina Spovedaniei nu facem altceva decât să curățăm bine tot praful, toată încețoșarea mortificată a întunericului, făcând loc Sfântului Duh. Astfel vom primi ajutor să putem vedea limpede gravitatea rădăcinii păcatului și să o luminăm cu har, adică să reușim să înlocuim ofensa adusă lui Dumnezeu prin manifestarea sinceră a unui itinerar drept, care însoțește viața celor ce, lipsindu-se de efectele negative ale răului, reușesc să împlinească voia lui Dumnezeu.

Pr. Claudiu-Ioan COMAN