Fragmentul evanghelic de astăzi ne aduce în prim plan două condiții esențiale pentru ca rugăciunea să fie bine primită de Dumnezeu: credința că cele cerute vor fi împlinite și împăcarea cu ceilalți, imperativ fără de care nu poate fi rostită rugăciunea.
A cere cu credință înseamnă a ne raporta către Dumnezeu, în rugăciune, asemenea unor fii, care îndrăznesc către dragostea Tatălui ceresc: cu nădejde că nu este bine pe care să-l cerem, și care, fiindu-ne de folos, să nu fie împlinit, cu dragoste, care să mistuie grijile din lume și să ne aprindă de dorul Părintelui Ceresc și, mai ales, cu adâncă smerenie, pe care o putem trăi, în măsura în care ne oglindim în lumina iubirii lui Dumnezeu. Astfel cerând suntem încredințați de împlinirea cererilor. Cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El? – ne încredințează Mântuitorul (Matei 7, 9-11; Luca 11, 11-13). Dar pentru a cere în calitate de fii, e necesar să întrupăm în faptă cuvintele Dumnezeu Fiului: Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă (Ioan 15, 7).
Condiția iertării celui ce ne-a greșit este una de bun simț: iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre (Marcu 11, 25-26; Matei 6, 14-15). Importanța iertării este afirmată categoric de către Mântuitorul. Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta – ne spune El – lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău (Matei 5, 23 -24). Nu doar dacă am greșit cuiva cu ceva, ci chiar și dacă fratele are ceva împotriva noastră suntem datori să căutăm pacea. Nu putem să cinstim altarul pe care stă Hristos și să nu îl prețuim pe cel care este chip al lui Hristos (cf. Matei 25, 40, 45) – ne atenționa Sfântul Ioan Gură de Aur.
Rugându-ne astfel, nimic nu ne va putea sta împotrivă. Credința va putea muta și munții. Viața Sfântului Cuvios Marcu, petrecută nouăzeci și cinci de ani în pustiu și despre care vorbește Sinaxarul din ziua de 5 aprilie, e o mărturie clară a împlinirii acestor cuvinte ale Mântuitorului. Dar, mai întâi, prin credința în Dumnezeu, suntem datori să mutăm munții păcatului, ai egoismului; munții care ne depărtează de Dumnezeu.
Arhid. Prof. Dr. Bogdan-Mihai HRIȘCĂ
