Pasaj ce cuprinde învățăminte de mare importanță și vaste din punct de vedere dogmatic. Ne vom limita la a explica cele mai importante fragmente.
,,Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!’’
Mântuitorul vorbește, ca în atâtea alte cazuri, metaforic. Această imagine metaforică a focului aruncat (trimis) pe pământ face în primul rând referire la ceea ce Sf. Grigorie Sinaitul numea ,,căldura harului’’ sau ,,focul Duhului’’ (Despre felul cum trebuie să șadă la rugăciune cel ce se liniștește). Hristos spune că acest foc urmează să fie trimis în inimile oamenilor (pământul) unde va arde păcatul, va curăța sufletul și va naște dorința unei vieți după voia lui Dumnezeu.
Arătând despre trimiterea cărui foc este vorba în cuvintele Mântuitorului Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog scrie: ,,Care alt foc, dacă nu pe Duhul cel deoființă al Dumnezeirii Sale?’’’. Acest foc al Duhului Sfânt urma să se pogoare asupra celor credincioși aducând în ei, în mod tainic, și pe Dumnezeu Tatăl și pe Dumnezeu Fiul, Treimea cea deoființă. Hristos vrea ca inimile celor ce vor crede în El să fie ,,aprinse de focul învățăturii Sale’’ (Metodiu de Olimp, Banchetul). Libertatea de a alege rămâne însă mereu actuală, nu toți vor primi acest foc al Duhului Sfânt. Poate cea mai sugestivă descriere a mișcării sufletești generate de acest foc haric în omul ce îl primește o regăsim în scrierile Sf. Grigorie cel Mare, Papă al Romei în secolul VI-VII d. Hs., perioadă în care curentul isihast era încă puternic în Italia: ,,Când un suflet trupesc primește Duhul Sfânt, se aprinde în el o iubire duhovnicească și plânge răul pe care l-a făcut. Și pământul se aprinde când, la mustrarea conștiinței, inima păcătosului este arsă și mistuită în durerea pocăinței”’ (Omilii la profetul Iezechiel). Origen distinge acest foc despre care Hristos vorbește, numindu-l focul acestui veac, foc mântuitor, de un alt foc, al veacului viitor (Omilii la Exod). Despre primul foc Hristos spune că îl va trimite pe pământ, despre celălalt foc, tot Hristos spune celor necredincioși: ,,Mergeți în focul veșnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit diavolului și îngerilor lui’’ (Mt. 25,41).
,,Și cu botez am a Mă boteza, și câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!’’
Despre ce botez poate fi vorba din moment ce Hristos primise deja botezul Sfântului Ioan Botezătorul?
Deși este rară folosirea botezului ca imagine a Pătimirilor, avem aici una din numeroasele prevestiri, evident metaforice, ale Pătimirii și, implicit, Învierii Mântuitorului Hristos. Nerăbdarea de care Hristos vorbește este aceeași cu cea exprimată față de focul Duhului ce avea să se pogoare în sufletele celor credincioși. Hristos, deși va trece prin calvarul Pătimirilor și va muri, va învia, iar cei ce vor crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu se vor boteza (simbolizând prin această Taină moartea omului păcătos și învierea la o nouă viață în Hristos) și vor primi în sufletele lor focul Duhului Sfânt ce îi va ajuta să trăiască noua viață în Hristos. Poate părea de-a dreptul șocant avertismentul ,,Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare’’, iar cei, ce s-au obișnuit să creadă și să promoveze clișeul ieftin conform căruia religia ar fi cauza celor mai multe războaie, ar folosi aceste vorbe drept argument. Însă Hristos nu dă nicidecum aici gir celor ce au denaturat de-a lungul istoriei învățătura Lui și au folosit-o în scopuri ce țin doar de cele ale lumii căzute. Hristos spune un lucru cât se poate de realist: a alege să crezi în El și să trăiești imitându-L te va aduce, inevitabil, în contradicție cu cei ce nu cred, uneori chiar membrii propriei familii.
Evanghelia se încheie cu avertismentul de a ne împăca cu ,,pârâșul’’ nostru înainte de a se termina calea pe care mergem spre ,,dregător’’ sau ,,judecător”’. ,,Pârâșul’’ nu este altcineva decât diavolul, cel care la judecată va fi avocatul acuzării noastre, însă poate fi și o metaforă a propriei noastre conștiințe, care, și ea, ne va acuza de păcatele săvârșite și neiertate. Prin aceste cuvinte Hristos ne îndeamnă ca, atâta timp cât suntem pe cale (adică în viață) să ne eliberăm de cele ce îi dau diavolului putere asupra noastră, să ne umplem de focul harului divin și, astfel, să ajungem la starea de sfințire ce ne mântuiește.
,,Înlătură cenușa de pe inima ta și aprinde focul pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ!’’ (Sf. Varsanufie, Scrisori duhovnicești).
Pr. Prof. Dr. Adrian DUȚUC
