Cu trei secole în urmă, un cutremur avea să zguduie societatea umană care, timp de milenii, își clădise o civilizație bazată pe economia agrară. Acest cutremur avea să fie revoluția industrială și avea să anunțe o nouă eră, aceea a capitalismului.
Cauzele care au dus la apariția capitalismului sunt multiple și deosebit de complexe. Unul dintre „teoreticienii” apariției acestei noi orânduiri a fost Maximilian (Max) Weber (1864-1920), economist politic și sociolog german. Opera sa Etica protestantă și spiritul capitalismului este considerată o carte de referință în analiza fenomenului care a generat o civilizație ce a cuprins întreaga planetă. Timp de un secol, această lucrare a fost comentată și analizată de mulți economiști, sociologi și teologi.
În spațiul intelectualității românești (în care includ și pe teologi), această carte a fost privită cu respect, dar și cu un oarecare complex de inferioritate dat de așa-zisul succes al eticii protestante în fața unui ethos ortodox care nu reușise să genereze „progres”.
Să fie așa oare ?
Să ne plecăm asupra unor idei de bază ce se desprind din Etica protestantă și spiritul capitalismului a lui Max Weber:
- doar protestantismul și, în particular, calvinismul reprezintă premisele pentru apariția spiritului capitalist;
- protestantismul demonstrează o înclinație specifică spre raționalismul economic.
- acumularea de avere (capitalul) nu este un păcat, ci un har dat de Dumnezeu, iar bogăția lucrează pentru comunitate în mod direct (consum și taxe) sau indirect, prin instituții ce generează locuri de muncă;
- superioritarea muncitorului protestant asupra muncitorului catolic (adaug eu și cel ortodox), ca urmare a victoriei spiritului capitalist protestant asupra celui
„tradițional” (acel gen de simțire și de comportare în care omul câștigă doar atât cât are nevoie);
- prin abstinență se acumuleaza capitalul care, reinvestit, dezvoltă marile întreprinderi private și duce la acumularea de capital;
- capitalismul s-a dezvoltat cu succes numai în acele societăți în care predomină
Încă de la începutul lucrării sale, Max Weber recunoaște că „germeni” ai capitalismului au existat încă înainte de apariția protestantismului în Europa, chiar și în China sau India.1 Dorința de câștig, susține corect Max Weber, nu are în sine nimic cu capitalismul.
La începutul secolului XVI (atunci când apare protestantismul), existau deja în Europa, dar și în îndepărtatul Orient, rețele comerciale, bancheri care dirijau fluxurile de bani, manufacturi private sau regale. Birocrații vaste și mari metropole concertau un mod de viață care avea la bază o economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuință. Întâlnim în acest Ev Mediu „ante-protestant” rețele comerciale maritime cum ar fi Liga Hanseatică, sisteme bancare bine puse la punct (bancherii lombarzi sau dinastia financiară Fugger), manufacturi în Flandra, Anglia sau Franța, șantiere navale în Spania și Olanda, iar noile descoperiri geografice dădeau noi speranțe, și toate acestea într-o Europă Apuseană catolică.
Era condamnată Europa Evului Mediu la stagnare din cauza catolicismului și a ortodoxiei?
Max Weber uită să menționeze că, la baza oricărei civilizații stă resursa energetică. Economia și structura socială a Europei Medievale avea la bază energia dată de forța musculară umană, animală, energia apei și a vântului sau cea dată prin lemnul pădurilor. O energie regenerabilă, dar extrem de limitată care ducea la blocajul unei Europe ce se anunța tot mai dinamică și expansivă, dar totodată și plină de tensiuni.
Conflictul religios dintre catolicismn și protestantism ce avea să se manifeste între sfârșitul secolului XVI și prima jumătate a secolului XVII avea să fie expresia acestor contradicții ce limitau dezvoltarea economică a Europei. Salvarea avea să vina prin revoluția industrială, marcată prin apariția motorului cu abur alimentat cu cărbuni. Noua civilizație industrială anunță din start că va consuma din capitalul naturii, în detrimentul civilizației agricole, care „trăia” doar din dobânzile, pe care le dădea acest capital.
Se prefigura o enormă energie ce utiliza combustibilii fosili (cărbunii) care avea să genereze o forță motrice uriașă pentru o imensă masă de mărfuri. Bineînțeles că cineva ar spune că mașina cu abur (implicit revoluția industrială) a apărut în Anglia, o țară protestantă, dar Biserica Anglicană (biserica națională) este tot atat de protestantă pe cât este de catolică.
Motorul cu abur nu este o invenție engleză ci rezultanta unui cumul de cunoștințe științifice și experimente adunate pe parcursul unui secol și jumătate de pe cuprinsul întregii Europe, atât din spațiul catolic cât și cel protestant.
În cuprinsul unei liste, am selectat numele celor mai importanți savanți europeni care au contribuit prin cunoștințele lor la apariția mașinii cu abur. Fără cunoștințele de fizică, chimie și matematică ale acestor savanți, mașina cu abur (1769) a lui James Watt nu ar fi existat.
Să ne plecăm un pic asupra listei:
- 1602-1686 – Otto von Guericke, fizician german, inventatorul pompei pneumatice (1650). Demonstrează existența presiunii atmosferice (1654);
- 1620-1684 – Edme Mariotte, fizician francez. Descoperă legea comprimării gazelor (1679) îndependent de
- 1627-1691 – Robert Boyle, fizician și chimist englez, definește elementul chimic și descoperă independent de Mariotte legea comprimării
- 1629-1695 – Christiaan Huygens, matematician, filozof și astronom olandez. Formulează teoria clasică a mișcării pendulului, primul ceas cu pendul (1657) , prima lucrare științifică de calcul al probabilităților.
- 1642-1727 – Isaac Newton, matematician, fizician, astronom și filozof englez. A descoperit formula binomului, calculul infinitezimal, telescopul cu oglindă, analiza luminii (1672), cele trei legi fundamentale ale dinamicii, legea atracției universale (1682).
- 1647-1712 – Denis Papin, fizician și inventator francez. Primul care a apreciat proprietățile aburului și a decis ciclul termodinamic închis al motorului cu abur (1690).
- 1663-1729 – Thomas Newcomen, inventator englez care, împreună cu Jon Calley, a inventat în 1705 una din primele mașini cu
- 1683-1757 – René Antoine Ferchault de Réaumur, naturalist și fizician francez. Inventează termometrul ce îi poartă
- 1686-1736 – Gabriel D. Fahrenheit, fizician german. Inventează termometrul cu
- 1701-1744 – Anders Celsius, astronom suedez. Introduce scara termometrică centezimală (1742).
- 1707-1783 – Leonhard Euler, matematician și fizician elvețian. Stabilește teoria ecuațiilor diferențiale, teoria numerelor, dinamica corpului solid și teoria giroscopului.
- 1707-1788 – Georges-Louis Leclerc de Buffon, naturalist francez. Studii fundamentale în domeniul naturii, lucrările sale vor sta la baza studierii zăcămintelor de cărbuni.
- 1709-1782 – Jacques de Vaucanson, inginer, mecanic și inventator francez. Inventează pompa de apă (1737) și războiul de țesut mecanizat cu ridicare automată a ițelor pentru formarea formei rostului (1745).
- 1711-1765 – Mikhail Vasilievich Lomonosov, savant rus. A formulat legea conservării masei și a intuit legea conservării
- 1725-1804 – Nicolas-Joseph Cugnot, inginer francez. Dezvoltă primul automobil cu abur (1770) .
- 1728-1799 – Joseph Black, chimist scoțian. Întemeietorul analizelor cantitative și a căldurii specifice (1760).
- 1731-1810 – Henry Cavendish, chimist și fizician englez. A determinat compoziția apei, a hidrogenului și a valorii constantei dielectrice pentru unele substanțe.
- 1736-1819 – James Watt, inginer mecanic și inventator scoțian. Perfecționează mașina cu abur (1769) prevazută cu un regulator centrifugal (1784).
- 1743-1794 – Antoine-Laurent de Lavoisier, om de știință francez, întemeietorul chimiei moderne. A explicat procesele de ardere. Demonstrează legea conservării masei. 2
Și totuși de ce Anglia?
Pentru că, la acea dată, Anglia se afla într-o îndârjită luptă economică cu Europa Continentală (în speță cu Franța și Spania). Industria engleză, producătoare de mărfuri (care trebuia să susțină flota din colonii) avea nevoie de energie, energie potențială ce era dată de imensele rezerve de cărbuni din Țara Galilor. Mai rămânea doar găsirea unui mijloc tehnic de valorificare a acestora. În scurtă vreme, motorul cu abur avea să cucerească Europa. Însuși Frederic al II-lea al Prusiei avea să-și trimită spionii, într-unul din primele cazuri de spionaj industrial.
Revoluția industrială s-a extins rapid într-un secol și jumătate cuprinzând pe lângă Europa și America sau îndepărtata Japonie. Spun Revoluție Industrială și nu Capitalism pentru că am rețineri în a analiza istoria de pe pozițiile luptei de clasă marxiste. În fond, Societatea Industrială are două mari sisteme: cel capitalist și cel comunist, diferențiate doar de sistemul de proprietate asupra mijloacelor de producție și a planificării economice. Între muncitorul capitalist, protestant sau catolic, și cel comunist, ortodox sau nu, întâlnim aceleași stereotipii, iar dacă ne raportăm la prezent, costatăm că muncitorul confucianist (chinez) sau cel hindus (indian) este mult mai productiv decât cel protestant.
Max Weber este mai mult un observator entuziast al noii societăți capitaliste care se prefigura, decât un analist obiectiv. Trebuie să ținem cont că el trăiește într- un spațiu german dinamic (o industrie în plin avânt, acompaniată de o dinamică a științei – mai mult de jumătate din premiile Nobel erau deținute oamenii de știință germani) . Spațiul sociopolitic dominat de Kulturkampf-ul lui Otto von Bismarck și elita protestantă (Kulturprotestantismul) îl fac captiv într-un curent care avea să ducă la dezastrul Germaniei din primul război mondial și din a cărei cupă a înfrângerii avea să soarbă și el atunci când a făcut parte din delegația germană ce avea să semneze Tratatul de la Versailles. Dacă nu ar fi murit în anul 1920, în plină forță creatoare (a contribuit la noua Constituție a Republicii de la Weimar), poate că ar fi constatat că acumularea de capital nu se face prin abstinență și pietism protestant. Pe de altă parte, credem că și Martin Luther sau John Calvin ar fi dezavuat practicile ce au dus marele crah financiar interbelic.
Fără a pune la îndoială credința și pietatea protestanților, credem că, de fapt, rigorile impuse de Societatea Industrială (capitalism) cum ar fi munca organizată, raționalismul economic, raționalizarea timpului, a familiei nucleare (tată, mamă, copii) etc. au impus norme și comportamente ce au definit etica protestantă și nu invers.
Max Weber nu explică de ce și în spațiul catolic al acelei vremi societatea industrială (capitalismul) se dezvolta exploziv în Belgia, în detrimentul multor țări protestante din zonă (Olanda, Danemarca, Suedia etc.).3 Răspunsul ar fi fost simplu. O tradiție seculară a manufacturilor din Flandra, cu muncitori calificați și mari resurse de cărbune. La fel și Franța, în zona Picardiei, Alsaciei și Lorenei.
În ceea ce privește Germania, Max Weber în analiza sa privind productivitatea muncitorului protestant din pomerania față de cel catolic din Bavaria, evită să menționeze că cea mai dezvoltată provincie, Renania, cu bazinul Ruhr, era și este și în prezent predominant catolică (provincie tot cu rezerve mari de cărbune și fier).
La toate acestea, tributar spiritului epocii, Max Weber omite că în componența sistemului capitalist, pe lângă Revoluția Industrială se mai adaugă și componenta financiară a marilor fluxuri de capital, iar producția și consumul de mărfuri și nu abstinența stau la baza modului de producție capitalist.
Chiar nu auzise nimic de imperiile financiare ale lui Rothschild și Rockefeller care au susținut financiar activ dezvoltarea capitalismului în acea epocă (și numai creștini protestanți nu erau aceștia).
Ciudat este faptul că Max Weber are o părere foarte proastă despre dezvoltarea capitalismului în America de Nord. După războiul de 30 de ani, din prima jumătate a secolului al XVII-lea, protestantismul avea să-și îndrepte privirea dincolo de oceanul Atlantic, în noile colonii din America. Inițial, etica protestantă a prelevat. Contrar principiilor enunțate de Max Weber, această etică ce a dezvoltat conceptul White/Anglo-saxon/Protestant (WASP) avea să devină o formă socială și economică dominantă în vechile colonii din sud. Nordul industrial, care absorbea mari mase de imigranți irlandezi, italieni, evrei polonezi, la care se adăugau francezi din Lousiana, hispanici și chinezi de pe coasta de vest a Californiei, avea să-și impună noile reguli capitaliste în Războiul de Secesiune.
Ca o curiozitate, una din marile realizări tehnologice ale vremii, prima linie de cale ferată transcontinentală, care unea coasta Atlanticului cu cea a Pacificului avea sa fie realizată majoritar de muncitori irlandezi și chinezi. A nu se înțelege că minimalizăm cumva valoarea și importanța protestantismului în America. Etica protestantă a acompaniat perfect noua epocă industrială, dar nu a generat-o unilateral, iar dezvoltarea capitalismului într-o Americă predominant protestantă nu a fost decât un factor conjunctural.
Înca din capitolul „Introducere” la Etica protestantă și spiritul capitalismului, Max Weber pleacă de la observația corectă că în Europa se plămădește o „știință valabilă” tributară demonstrațiilor raționale și o aplicare profesională rațională și sistematică a științei.5 Aici Max Weber indică, în prima categorie, funcționarul profesionist pe care-l definește ca stâlp de rezistență al statului modern și al economiei moderne din Occident. Omul de știință sau tehnocratul în sine aproape nici nu există.
Max Weber repetă aici greșeala făcută de Karl Marx, de a neglija rolul științei, ca o componentă a forței de muncă, în cadrul forțelor de producție, care defineau relațiile de producție. Ori, Revoluția Industrială tocmai cu oamenii de știință s-a făcut, acompaniați de investitori cu geniu financiar.
Dacă ne întoarcem către lista anterioara cu oamenii de știință care și-au adus contribuția la apariția motorului cu abur, observăm că ei se regăsesc într-o matrice științifică generată de o rețea unică de centre universitare europene, care, e drept, nu se regăsea în Orient. Iar aceste centre universitare nu apar în Epoca Reformei, ci sunt vechi de secole.
Enumerăm numai câteva:
- Universitatea din Bologna – 1088
- Universitatea din Paris – 1200 (regele Filip August)
- Universitățile Oxford și Cambridge – 1167/1209
- Universitatea din Salamanca – 1254
- Universitatea Carolină din Praga – 1348 – împăratul Carol al IV-lea de Luxembourg
- Universitatea Jagiellona din Cracovia – 1364
- Universitatea din Heidelberg – Germania – 1386
- Universitatea din Uppsala – Suedia – 1477
Aceste universități (inițial catolice) au „fabricat” armate de funcționari publici, au dat medici, juriști și oameni de știință care au creat în timp o rețea complexă și eficientă de instituții, de reguli administrative și juridice, care au „armat” structura socială a statelor respective, pe care astăzi le admirăm așa de mult .
Știința aplicată („rațională”) ce s-a dezvoltat în aceste universități s-a datorat în special factorului „TIMP”. O știință experimentală se dezvoltă într-un spațiu protejat, având la dispoziție mult timp și multe resurse. Ori, dacă privim geografia continentului „vest”-european, vedem că el este constituit din:
- Peninsula Scandinavă
- Peninsula Daneză
- Insulele Britanice
- Peninsula Bretonă
- Peninsula Iberică
- Peninsula Italică
- Peninsula Balcanică
- Franța („Hexagonul”) este mai mult un istm care leagă Spania de Germania și de o Polonie catolică „periferică”. Din punct de vedere geografic, continentul european este complet doar dacă înglobează spațiul răsăritean până în Urali și
Această favorabilă configurare geostrategică unică, cu o multiculturalitate diversă, apărată în „TIMP” de zidul creștinătății răsăritene, a găsit răgazul și resursele în a promova o știință „rațională” experimentală.
La aceste universități, pe lângă protecția geostrategică și conjuctura istorică favorabilă, aveau să se adauge gradual, timp de peste patru secole, resursele intelectuale ale spațiului creștinătății răsăritene, reprezentate de Bizanț, care se refugia în vest odată cu înaintarea Islamului. Nu se neagă aportul culturii islamice omeiade din Spania la cultura occidentală din vest, dar, din nefericire, istoricii apuseni s-au aplecat prea puțin asupra migrației fluxului intelectual ce venea din Răsărit.
Poate ar trebui să ne aducem aminte de Georgios Gemistos Plethon care, cu ocazia participării la sinodul de la Ferrara-Florența, a pus bazele platonismului în Apus, sau despre Patriarhul Fotie, sau, mai ales, de Mihai Psellos, făuritori ai unor noi atitudini față de antichitate („un nou elenism”), ceea ce avea să ducă, în final, în Apus, la marea Renaștere.
Ce importanță a avut, de exemplu, filosofia greacă asupra descoperirii motorului cu abur? Unii ar râde, dar să facem un mic exercițiu de logică.
Referindu-ne la lista cu oameni care au contribuit, prin activitatea lor, la descoperirea motorului cu aburi nu l-am mentionat pe René Descartes, un matematician cresut și educat de preoții iezuiți, care se afla în mare dispută cu abatele Pierre Gassendi, astronom și filosof la Colegiul Regal din Paris.6 Abatele Gassendi preluase teoria lui Democrit, conform careia, universul este alcătuit din particule – atomos. Aceasta teorie a descompunerii universului în fragmente a fost inclusă de Descartes în celebra sa lucrare Discurs asupra metodei (Le Discours de la méthode). Idei îndrăznețe la timpul lor, care făceau ca atomismul filosofic și cel fizic să meargă „la braț” și care au permis lui Robert Boyle și lui Edme Mariotte să obțină rezultate spectaculoase în studiul compresibilității gazelor (compuse și ele din particule universale). Mai târziu Newton, preluând aceste idei în spectaculoasa sa descoperire a „legii universale a gravitației” prezenta un exemplu clasic al ciocnirii bilelor de biliard punând astfel, baza legii cauzalității mecaniciste.
Știința acelor vremuri, spuneam, a avut o pronunțată componentă experimentală în viața cotidiană. De exemplu, James Watt a avut unele dificultăți în calcularea puterii motorului sau. Deasemenea, el trebuia să-l facă atractiv și pe înțelesul tuturor potențialilor investitori. Așa că a încercat experimental să asimileze „calul putere” cu puterea unui ponei care se deplasează cu 220 livre de cărbune pe o distanță de 100 de picioare într-un minut. Ulterior, el a perfecționat formula. Astăzi, în sisteul metric „calul putere” este forța necesară ridicării unui corp de 75 Kg la înălțimea de 1 metru, timp de o secundă:
1 CP = 75 kg x 9,80665 m/s2 x 1m = 735,4987W =736 W
Observăm dincolo de aceste mici detalii „picante” ale istoriei, că revoluția industrială care a generat „capitalismul” sau mai corect civilizația industrială este rezultanta comună a întregii Europe, indiferent de poziția geografică sau identitatea sa confesională.
A reprezentat ortodoxia o frână în fața „progresului” în România?
Sunt întrebări la care mare parte din intelectualitatea românească (la care se adaugă, din nefericire, și unii teologi) este tentată să cadă în „ispită”. În primul rând, pe teritoriul României s-au perindat de-a lungul veacurilor, încă dintru începuturi, civilizații înfloritoare, care nu aveau rival în Europa. Să ne gândim la civilizațiile neolitice de la Cucuteni, Hamangia, Tărtăria etc. Aceste civilizații s-au dezvoltat într-un cadru geo-climatic extrem de favorabil și au avut un „element” geologic esențial (asemănător cărbunelui de mai târziu) care a reprezentat baza culturilor paleolitice, anume SAREA, care se găsea din belșug pe aceste meleaguri. Mai târziu, vitregiile istoriei și răspântia spațiului geopolitic au frânat dezvoltarea socio-economică a acestei părți a Europei. În vremea când se înființau marile universități ale Europei, voievodatele române abia se înfiripau. Au fost de vină Ortodoxia sau lipsa de vrednicie a poporului român pentru această „întârziere” istorică?
Despre industrializare sau despre existența unui capitalism incipient putem vorbi abia la sfârșitul secolului XIX. Observăm că România (cu excepția lignitului și a huilei – cărbuni inferiori de pe Valea Jiului), este lipsită de resurse tipice de energie ale epocii motorului cu abur. Abia la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, descoperirea petrolului a permis în perioada interbelică și în cei 40 de ani de comunism o industrializare forțată.
La sfârșitul anului 1989, Romania era definită ca o țară cu o ideologie și o economie comunistă. Din punct de vedere politic, am spune că îmbrăca mai degrabă forma cumulată a unei satrapii orientale cu a unui despotat din arhipeagul grecesc. Iar despre economie, credem că, la acea dată, aveam o formă mascată a unui capitalism de stat, cu un suport tehnic și o resursă umană apropiate de standardele europene de atunci. Cât despre capitalismul „original” și „succesele sale” economice de după Revoluție nu credem că mai are rost să facem comentarii.
Societatea industrială (în cazul de față cea capitalistă, deaoarece Max Weber nu a cunoscut și varianta comunistă) a fost mai mult decât un cumul de fabrici și piețe de consum. Ea a generat un sistem social multilateral și bogat, care a influențat viața umană. A produs mutații adânci în structura familiei. Dacă în epoca lui Luther sau a lui Calvin, tipul de familie era unul lărgit, alcătuit în aceeași curte din tată, mamă, copii, bunici, unchi, mătuși etc.), în epoca lui Max Veber familia era de tip „standard” – tată, mama, copii. Acest tip de familie era mai mobil și răspundea cerințelor societății industriale.
Producția de masă industrială a generat învățământul de masă, care, pe lângă programa clasică (literatură, matematică, fizică etc.), era caracterizat de trei componente: muncă repetitivă, punctualitate și disciplină, elemente definitorii ale modului de producție industrial.
Tipul de acumulare a capitalismului promovat de Max Weber este unul de tip primitiv. La data la care el scria opera sa, societățile pe acțiuni (care prefigurau marile corporații din prezent) erau definitorii pentru circuitul fluxurilor de capital.
Chiar într-o societate comunistă industrializată, cum a fost aceea din România în anii ’80 ai secolului trecut, când se introdusese sistemul de părți (cote) sociale depuse la marile intreprinderi, aveau radament financiar mai bun decât depunerile la C.E.C. Ori, tocmai aceste trei componente – familia de tip nuclear, școala de tip fabrică și societățile pe acțiuni – devin instituțiile definitorii ale societății industrializate. Ele nu au nimic de-a face cu protestantismul.
Capitalismul a creat un mod de viață plin de tensiuni economice, conflicte sociale și alienare, și nu societatea capitalistă idilică prefigurată de Max Weber.
Disocierea producției de consum a generat lupta de clasă, privind proprietatea asupra mijloacelor de producție, sau a conflictelor sindicale asupra politicilor salariale. Pe de alt parte, consumatorii au căutat sa obțina prețurile cele mai mici și au promovat politici sociale compensatorii.
Nu trebuie sa fii marxist (iar Max Weber citise cu siguranță Capitalul lui Karl Marx), ca să realizezi că civilizația capitalistă este cea mai mercantilă, mai acaparatoare, mai calculată și mai axată pe bani din toata istoria omenirii. Raporturile personale, legăturile de familie, dragostea, prietenia, relațiile comunitare, toate au fost alterate de interese personale de ordin economic.
Separarea celor două roluri, acelea de producător și consumator a dus la apariția, în același timp, a unei personalități duble. Același om, care (în calitate de producător) a fost învățat de familie, de școală, de șeful ierarhic, să fie disciplinat, stăpânit, reținut, ascultător, cu spirit de echipă, a fost concomitent învățat (în calitate de consumator) să caute răsplata imediată și să privească consumul (de altfel, doar o mască ipocrită a hedonismului) ca un act patriotic care menține economia în mișcare.7 Un profil tipic, nu numai pentru un muncitor protestant, dar și pentru unul catolic, ortodox, budist, hindus sau șintoist, care lucrează, de exemplu, pe liniile de ansamblare de la General Motors, Renault, BMW, Fiat, Volvo, Dacia Mioveni, Tata sau Toyota.
În încheiere, venim cu rugămintea ca aceste rânduri să nu fie privite ca o critică și o minimalizare a lucrării lui Max Weber. Etica protestantă și spiritul capitalismului este o lucrare valoroasă, însă ea nu trebuie tramsformată într-o „cărticică roșie” a Capitalismului. Teoria dezvoltată de sociologul german trebuie percepută ca o teorie de explicație religioasă și de conjunctură istorică. Ea nu poate fi un model explicativ general și nu se poate contrapune altor teorii privind geneza capitalismului (ex.: cea marxistă).
Max Weber rămâne un valoros sociolog și economist al timpului său, dar trebuie să înțelegem că nici o credință și nici o nație nu este superioară alteia. Orice abordare în exces a unui concept de acest fel nu poate să ducă decât la nedumeriri, și de aici la conflicte, mare parte deja sancționate de istorie.
În fond, omul, creația lui Dumnezeu, creat după chipul Lui și chemat la asemănare cu El, precum Creatorul Absolut, este un mic creator de bunuri materiale și spirituale, asemenea unei păsări în drumul său spre cer, având două aripi, cea a credinței și cea a înțelepciunii, căci știința tot de la Dumnezeu vine. Când una din aripi este frântă și zborul este întrerupt.
Atunci când ne referim la Calvin, Luther sau Zwingli, mari teologi ai protestantismului este caraghios să gândim că ei pregateau noua orânduire capitalistă și sunt sigur că, dacă ar fi trăit și ar fi văzut numai criza de pe Wall Street, ar fi devenit cei mai aprigi critici ai acestui „ucenic vrăjitor” care este Capitalismul.
Bibliografie
***, Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972. Cantoni, David, The Economic Effects of the Protestant Reformation,
Nervard University, 2009.
Evans, Eric J., The Forging of the Modern State: Early Industrial Britain (1783-1870), Longman Pearson, 2001.
Tofler, Alvin Al Treilea Val, Editura Politică, 1983.
Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, editura Humanitas, 1993.