Credinţa este strâns legată de nădejde, iar nădejdea este urmată de dragoste; din acest motiv, cel ce nu are dragoste nu poate dobândi nădejdea, iar cel lipsit de nădejde este lipsit implicit de credinţă. Şi dacă nu există cauzele iubirii, nu poate exista nici iubirea, conchide Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă vrei să Îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău, iubeşte necondiţionat: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21).
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) reprezintă o invocare, bine structurată, a programului vieţii duhovniceşti propuse de Triod. Ea marchează perioada Postului Mare, când întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, face pocăinţă. Trupul participă, prin metanii şi închinăciuni, la rugăciunea sufletului, iar sufletul se roagă prin şi în trup.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei. Autorul se roagă lui Dumnezeu ca să fie protejat de duhul a patru dintre cele opt patimi trupeşti (mândria, slava deşartă, iubirea de arginţi, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea) şi să i se trimită în schimb duhul a patru virtuţi sufleteşti (curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea). Ştiut este faptul că duhul virtuţii este mai luminat decât virtutea în sine, în cazul virtuţilor, iar duhul păcatului este mai întunecat decât patima sau păcatul în sine.
Primele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” sunt o sinteză a versetelor 1 şi 4 din Înţelepciunea lui Isus Sirah, cap. 23. Ele surprind misterul inaccesibil al lui Dumnezeu, Care devine prin Întrupare „Stăpânul vieţii mele”, izvorul ei.
Prima parte a rugăciunii redă obstacolele ce trebuie îndepărtate din drumul spre desăvârşire; desigur, cu ajutorul lui Dumnezeu. El este singurul care poate îndepărta de la noi „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”. Aceste patimi arată relaţia degradată a omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele, precum şi cu cele ale lumii.
Trândăvia este moartea şi surparea sufletului şi a minţii; este defăimarea lui Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Ioan Casian consideră trândăvia moartea tuturor virtuţilor. Sfântul Simeon Noul Teolog face o afirmaţie demnă de toată atenţia: „Dacă Dumnezeu i-ar îngădui trândăviei să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul nu ne-am mântui”.
Există o trândăvie a trupului şi alta a sufletului. Trândăvia trupului – lenea – vizează nelucrarea celor necesare traiului, pe când trândăvia sufletului, la care face referire Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, vizează nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi într-un caz, şi în altul, trândăvia te înstrăinează de Dumnezeu. Biruirea trândăviei stă în puterea lui Dumnezeu, însoţită de credinţa şi voinţa noastră.
Grija de multe este o dominantă a omului lacom, a omului nebun (Luca 21, 34). Deşi Hristos a spus: „(…) şi cine va zice (fratelui său): nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22); în acest caz, o astfel de constatare nici măcar nu cade sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului.
Grija de multe este semnul împătimirii de cele materiale: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 34; vezi şi Luca 10, 41-42). Ea conduce la negarea existenţei lui Dumnezeu, căci „(…) grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte pătrunzând în ei (cei împătimiţi, n.n.), înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor.” (Marcu 4, 19), dar şi la risipirea de sine şi îngreunarea inimii (Luca 21, 34). Cu alte cuvinte, „lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7).
Iubirea de stăpânire este fondatoarea Infernului (Isaia 14, 13-14; II Petru 2, 3-4). Ea este o prerogativă a stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31) şi a pricinuitorului căderii oamenilor (II Corinteni 11, 3). Momentul ispitirii în pustiul Carantaniei stă mărturie în acest sens (Luca 4, 1-13). Idolatrizarea iubirii de stăpânire duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu: „(…) Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.” (Iacov 4, 4). Omul nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).
Grăirea în deşert este profanarea Chipului lui Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu Însuşi se descoperă omului drept Cuvântul (Ioan 1, 1). Cuvântul rostit aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Or, Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, iar cuvântul omului ar trebui să fie omul însuşi.
Grăirea în deşert este expresia unui lăuntru stricat, care se vatămă pe sine, vatămă pe cei care ascultă şi, nu în ultimul rând, pe cel clevetit. Este fiica urii, explică Sfântul Ioan Scărarul. Relaţionând cu unul ca acesta, nu ai decât pagubă; îţi ucizi sufletul.
După enumerarea patimilor stricătoare de suflet, Sfântul Efrem Sirul ne aduce în atenţie icoana a patru duhuri ale virtuţilor care-l urcă pe omul duhovnicesc la Dumnezeu: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei.
Curăţia stă la începutul tuturor virtuţilor şi se referă la curăţia sufletului, în Duhul Sfânt, de patimi şi păcate. Dumnezeu pe cei curaţi cu inima îi fericeşte, oferindu-le şansa de a-L vedea (Matei 5, 8). Fără îndoială, o astfel de curăţie omul o are exclusiv cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate curăţi inima omului cu focul iubirii aprins de El în inimă. Doar într-o astfel de inimă Dumnezeu Îşi înscrie Legile Sale, întăreşte Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Smerenia este poarta Împărăţiei lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Ioan Scărarul. A fi smerit înseamnă a nu mai avea voie proprie, ci a te lăsa în seama lui Dumnezeu. Smerenia este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu, adaugă acelaşi sfânt. Este o rezultantă a cunoaşterii de sine.
Sfântul Simeon Noul Teolog o consideră darul lui Dumnezeu. Ca exemplu pozitiv de smerenie este smerenia lui Iisus Hristos şi a sfinţilor. Smerenia îţi creează dependenţă de Dumnezeu. Te ţine permanent conectat la Dumnezeu. Smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită şi zdrobirea inimii sunt doar câteva dintre mijloacele care călăuzesc la adevărata smerenie, învaţă Sfântul Grigorie Sinaitul. Nu poţi dobândi slava lui Dumnezeu în tine fără o prealabilă smerenie.
Răbdarea este o constantă a mântuirii; potrivnica iubirii de stăpânire. Ştiut este faptul că fără răbdare în suferinţe, necazuri şi încercări nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Răbdarea înnoieşte sufletul: „Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 1, 22). Da, este vorba de veselia din Împărăţia cerurilor. Întreaga viaţă a Mântuitorului, cu precădere Săptămâna Patimilor, surprinde punctul maxim al acestei virtuţi.
Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici şi culminează Dincolo. Începutul dragostei este renunţarea la lucrurile temporare; mijlocul ei este curăţirea minţii şi a inimii, iar sfârşitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu, precum şi dorinţa unirii cu El, spune Sfântul Nichita Stithatul.
Sfântul Calist Patriarhul o creionează astfel: după calitate, iubirea este asemănarea cu Dumnezeu; după lucrare, este o beţie a sufletului; iar după însuşire, este izvorul credinţei, adâncul fără fund al îndelungii răbdări şi marea smerenie.
Credinţa este strâns legată de nădejde, iar nădejdea este urmată de dragoste; din acest motiv, cel ce nu are dragoste nu poate dobândi nădejdea, iar cel lipsit de nădejde este lipsit implicit de credinţă. Şi dacă nu există cauzele iubirii, nu poate exista nici iubirea, conchide Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă vrei să Îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău, iubeşte necondiţionat: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21).
Iubirea de Dumnezeu atrage după sine iubirea de aproapele: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35).
Desigur, virtuţile pe care le enumeră rugăciunea îşi au punctul de plecare în credinţa fiecăruia. În fiecare cerere ne recunoaştem drept creaturi ce viază printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru, ca sediu al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ultima cerere a rugăciunii recapitulează într-o formă mai concisă cele cerute în partea a doua a rugăciunii, aducându-ne în atenţie unul dintre cele mai perfide păcate – „osândirea aproapelui”. Iată ce spune: „Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor!” Într-adevăr, judecata aproapelui, chiar şi în cazul în care ne-a greşit, trebuie lăsată pe seama lui Dumnezeu. Numai El, Cel Care cunoaşte tainele omului, este în măsură să se pronunţe obiectiv. Neosândirea aproapelui este semnul credinţei în dreptatea lui Dumnezeu.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este însoţită de metanii şi închinăciuni, semnul manifest al pocăinţei, secondate de patru stihuri scripturistice rostite, fiecare în parte, de trei ori:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.” (cf. Luca 18, 13).
„Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.” (cf. Luca 5, 12).
„Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă.” (cf. Psalmii 118, 73).
„Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.” (cf. Psalmii 40, 4).
Primele două stihuri surprind zbuciumul conştiinţei vameşului şi, respectiv, a leprosului, încărcate de păcate; următoarele două redau strigătul de nădejde al psalmistului. Teama din primele două stihuri este convertită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.
Concluzionând, rugăciunea în sine, ca de altfel toată perioada postului, vrea să ne ofere adevărata bucurie a vieţii trăite în Hristos. Este o perioadă imbold pentru trezirea şi revitalizarea duhovnicească a sufletului, care vrea să încheie cu trupul un armistiţiu, prin rugăciune, post şi pocăinţă.