Adesea, oamenii și-au pus întrebări justificate cu privire la ce anume se va întâmpla atunci când va avea loc a doua venire, în Slavă, a lui Hristos, din postura de Judecător al lumii. Unele idei s-au accentuat și, nu de puține ori, au reușit să deformeze mesajul inițial și să dezorienteze credincioșii. Exemplele lui Noe, salvat de potop și a lui Lot sunt sugestive. Soția lui Lot, după cum aflăm din Facere 19, 26 s-a întors, a privit spre Sodoma, și a devenit o stană de sare. Sigur, imaginea are un simbolism aparte: soția lui Lot este iconizarea așa-numitei „paralizii” generate în om de păcat. Cu siguranță, păcatul ne face nu numai să ne abatem de la țintă, de la itinerariul mântuirii, ci ne prilejuiește un nedorit discomfort sufletesc. Păcatul ne împietrește; din acest motiv, inima, considerată în spiritualitatea răsăriteană ca centru duhovnicesc, loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu, atunci când este întunecată de negura păcatului, ne prilejuiește o anumită imobilitate. În astfel de situații, greșeala, devenită păcat, se transformă în patimă care, la rândul ei, reprezintă o stare decadentă, din care cu greu se mai poate ieși, chiar și după îndelungi eforturi susținute. Cu toate acestea, credincioșii trebuie să știe un lucru: nimeni nu poate să scape de judecată și, sigur, starea în care vom fi găsiți, va deveni oglinda noastră în care Hristos, privind, ar trebui să Se recunoască. În măsura în care Se recunoaște și Se regăsește în noi.
În repetate rânduri, profeții veterotestamentari au luat atitudine și au descris judecata în termenii unui atac al vulturilor asupra prăzii (cf. Isaia 18, 6; Ieremia 12, 9; 15, 3; 49, 22; Iezechel 39, 17). A semăna cu Hristos înseamnă, potrivit apoftegmelor Sfântului Macarie Egipteanul, a nu fi ancorați exclusiv în ceea ce marele ascet numea „forme și semne exterioare” (cf. Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești 5, 4).
Cu toate că pericopa lucanică se dorește a fi citită ținând cont de genul apocaliptic, anumite imagini găsindu-și ecouri în aceste scrieri foarte răspândite în comunitățile creștine ale Bisericii din primele veacuri, totuși, importanța lor nu trebuie minimizată.
Credința lucrătoare e acel act ce îl separă pe credincios de lume, deoarece prin deschiderea plină de atenție asupra cuvintelor lui Dumnezeu, reușește să actualizeze renunțarea la starea păcătoasă, înțelegând în sens pozitiv revelația divină.
Criteriul după care va fi realizată judecata e bazat pe relația interpersonală: Dumnezeu îl cheamă pe om lucrându-i mântuirea, deci făcând posibil răspunsul renunțării voluntare la tot ceea ce ține de sine, pentru a se împlini duhovnicește sau a se mântui.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
