Marți, 27 feb.

Evanghelia de astăzi continuă discursul Mântuitorului despre dărâmarea Ierusalimului și despre a doua Sa venire. 

Pentru început Domnul Hristos amintește, ca semn premergător al celor ce vor urma, de profeția lui Daniel despre urâciunea pustiirii (Daniel 8, 13; 9, 27; 21, 1), adică despre un fapt care „va profana sfințenia prin instalarea temporar-victorioasă a răului deghizat” (Mitr. Bartolomeu Anania). Profanarea sfințeniei Templului din Ierusalim a început, după unele păreri, din anul 66, odată cu războiul iudaic, când gruparea zeloților a vărsat sângele unor slujitori ai templului și a culminat cu expunerea stindardelor romane, ce purtau chipul împăratului, în poarta de răsărit a templului, în anul 70, când Ierusalimul a fost cucerit. Sfântul Maxim Mărturisitorul acceptă că profeția s-a împlinit prin dărâmarea Ierusalimului și a templului, dar amintește că potrivit unor tâlcuitori „acestea se vor întâmpla și pe timpul lui antihrist” și, totodată, evidențiază și dimensiunea duhovnicească a acestor cuvinte. El spune că diavolii ne ispitesc mai întâi prin „gândurile pătimașe”, mai apoi, „războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimțirea cu păcatul. Astfel biruitori fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârșindu-se, o duc în sfârșit, ca pe roabă, la faptă. După aceasta, cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele și rămâne în minte numai idolul păcatului despre care Domnul zice: când veți vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce citește să înțeleagă că loc sfânt și biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care diavolii după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimașe, au așezat idolul păcatului”.

Când se vor împlini acestea, cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munți. Îndemnul a fost urmat de creștinii din Ierusalim, care au părăsit Ierusalimul când a început războiul iudaic și au fugit la cetatea Pella, din munții pustiei răsăritene, astfel salvându-se. Totodată, dacă ne referim la pregătirea pentru cea de-a doua venire a Mântuitorului, fuga în munți presupune o ascensiune a omului dinspre cele materiale și trecătoare spre cele veșnice. Acoperișurile caselor din acea vreme erau plate, iar spațiul de pe acoperiș era folosit adesea ca spațiu de rugăciune sau de meditație. Cel aflat pe acoperiș să nu coboare în casă, nici să intre ca să-și ia ceva din casa sa și cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă îndărăt ca să-și ia haina. Cele materiale nu vor mai fi de folos, iar încercarea de a le lua poate periclita propria salvare. Într-o interpretare duhovnicească, recomandarea este să nu coborâm din rugăciune sau din contemplație și să nu ne întoarcem după cele ale trupului când lucrăm pentru suflet. În zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost, așa că suferința va fi mai mare pentru femeile care vor avea în pântece și vor alăpta sau în cazul în care fuga va iarna. Comentând acest pasaj, referitor la fuga în timpul iernii, Fericitul Ieronim atenționează și asupra riscului răcirii credinței.

Scurtarea acelor zile este pusă mai întâi în legătură cu dărâmarea Ierusalimului. Dacă Dumnezeu „n-ar fi scurtat vremea, adică de n-ar fi potolit degrabă războiul romanilor, nu s-ar fi mântuit tot trupul adică nici unii nu ar fi rămas, dar pentru cei aleși, adică pentru cei dintre ei care crezuseră sau care mai pe urmă aveau să creadă, s-a potolit curând războiul” (Sf. Teofilact al Bulgariei). Sf. Ioan Gură de Aur evidenția că dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleși, cu mult mai mult încercarea mai de pe urmă, adică din timpul lui antihrist, se va scurta tot pentru cei aleși.

Cuvintele Mântuitorului nu sunt doar pentru cei care au trăit evenimentele legate de căderea Ierusalimului, nici pentru cei din vremurile de pe urmă, ci pentru fiecare dintre noi. Sunt pentru a ne aminti de chemarea de a moșteni viața veșnică și pentru a ne încuraja că și în cele mai grele zile nu suntem singuri. Voi luați seama! – ne îndeamnă Domnul. Iată, dinainte v-am spus vouă toate.