Deși exegeții Sfintei Scripturi au arătat tendința Sfântului evanghelist Luca de a simplifica mereu materialul mai vast pe alocuri la ceilalți sinoptici, intenția sa, mai ales în ceea ce privește textul capitolelor finale, este aceea de a pune în lumină faptul că, pentru orice persoană, credința are un rol prioritar. Luca dorește să arate că omul credincios „Îl caută pe Dumnezeu ca pe ceea ce are mai de preț, iar această căutare a lui Dumnezeu nu este un eveniment unic în viață, ci un mod de a trăi, în care omul cere, caută, bate (Matei 7, 7-8; Luca 11, 9-10)” (cf. Thomas R. Schreiner, Teologia Noului Testament, traducere de Dorin Pantea, Editura Făclia, Oradea, 2011, p. 591). Prin urmare, ucenicul dedicat în totalitate Domnului, Îl urmează cu credincioșie, rugându-se neîncetat pentru a nu cădea în ispită.
Starea de „adormire”, care se poate înțelege și în termenii „indiferenței”, „a nepăsării” reprezintă un pericol mai pronunțat: de aceea, dacă în prima situație e vorba de rugăciunea însoțită de credință cu rol protector împotriva „căderii” în ispită, cea de-a doua situație, caracteristică celor „adormiți în păcate”, adică tuturor persoanelor nepăsătoare în cele ale lui Dumnezeu, aduce cu sine „intrarea în ispită”. Dacă „a cădea” este un act exterior, reprezentând o eroare, „a intra în ispită” denotă „împătimire”, acomodare cu păcatul care ajunge să devină patimă!
Din acest motiv, avertismentul Domnului e clar: ucenicul, implicit creștinul, trebuie să profeseze o atitudine de perpetuă vigilență, ca să nu-și pericliteze mântuirea. În cuvintele Domnului, adresate atât ucenicilor, cât și nouă, tuturor, observăm seriozitatea rugăciunii care ne cheamă dincolo de sfera planurilor noastre și a voinței finite, spre a comunica continuu cu El, într-un dialog onest.
Altă învățătură, la fel de importantă, care se desprinde din relatarea evanghelică lucanică vizează atitudinea ucenicilor și, dealtfel, a oricărui creștin. Deși Iisus dovedise că știa planurile de uneltire împotriva Sa, ucenicii „perseverează în neînțelegerea lor, întrebându-l dacă trebuie să lovească cu sabia. Această întrebare Îl determină pe Iisus să le spună să se abțină, un sfat pe care Luca vrea să îl transmită creștinilor care, în timpul lor, au de întâmpinat arestări și persecuții” (cf. Raymond E. Brown, Introducere în Noul Testament, traducere de Andrei Adam-Motyka, Editura Sapientia, Iași, 2019, p. 351). Din acest motiv, un credincios implicat și care simte credința ca pe o mare și importantă relație cu Dumnezeu, va ști că, așa cum spunea corintenilor Sfântul Apostol Pavel (cf. 2 Corinteni 5, 6-7), „cât timp locuim în trup suntem departe de Domnul și, de aceea, trebuie să ne facem curaj și să îndrăznim, pentru a ajunge să umblăm prin credință, iar nu prin văz. Discipolii lui Hristos sunt acasă în durata mântuirii, nu în locul în care le-a fost dat să trăiască. Creștinii sunt, precizează Fericitul Augustin, pelerini în timp, călători în vremea care a mai rămas până la Judecata finală”, pe care, însă, trebuie să o aștepte cu nădejde, mereu atenți la cum se desfășoară viața lor, fără a se lăsaa biruiți în vreun fel de necazuri și de atrocitățile potrivnicilor (cf. Daniel Barbu, Pia Libertas, Editura Vremea, București, 2023, p. 274).
În privința lepădării lui Petru, textul Evangheliei după Luca, spre deosebire de ceilalți sinoptici, Marcu și Matei, folosește un procedeu numit „diminuarea în intensitate”. Asta înseamnă că, dacă în v. 57 Petru spune că nu-L cunoaște pe Iisus, la trei versete distanță, în v. 60, Petru se face că nu înțelege despre ce este vorba: „nu știu ce spui”. În spatele acestor evenimente descrise de Luca stă perspectiva din care dorește să expună întreaga istorisire a Patimilor Domnului. Așadar, teologic, scopul Sfântului Evanghelist Luca e acela de a oferi speranță, chiar și în situațiile în care aceasta ar părea că nu mai este posibilă: „iată-l pe Petru iertat după ce L-a trădat pe Iisus; iată-l pe cel ce poartă crucea în urma lui Iisus; iată moartea lui Iisus, cu alte trăsături decât în celelalte Evanghelii” (cf. Gianfranco Ravasi, Biografia lui Iisus după Evanghelii, traducere de Smarada Bratu Elian, Editura Spandugino, București, 2023, p. 132).
Întregul pasaj este plin de învățături folositoare. Suntem avertizați, în cel mai serios mod cu putință, că ucenicia înseamnă fidelitate de neclintit. Mai mult, atunci când ucenicul greșește, chiar și în situațiile în care preferă să-L renege pe Hristos, plânsul, lacrimile de pocăință, colaborate cu ceea ce literatura ascetică numește „străpungerea inimiii” se vor asemăna celor care trec proba „cernerii”, în felul în care a arătat-o, în Vechiul Testament, profetul Amos (cf. Amos 9, 9): „Căci, iată, voi da porunci și vă voi vântura printre toate neamurile, pe voi, cei din neamul lui Israel, precum vânturi grâul la ciur, ca nicio pietricică să nu cadă pe pământ”. Prieteni ai lui Dumnezeu vor fi cei care vor reuși să treacă această „probă” și își vor vedea credința purificată, înălțată la un nou grad de autenticitate. Petru, în urma tuturor evenimentelor din ceea ce numim îndeobște „istoria mântuirii” va învăța o lecție deosebită: el va ști că e mai folositor să se încreadă și să se sprijine pe harul lui Dumnezeu, decât pe propriile forțe. La fel, noi, astăzi avem în față, iconizat printr-un text splendid, un model autentic de pocăință. Ne vom da, oare, silința să îl urmăm? Vom învăța ceva din lecția pocăinței lui Petru?
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
