În patrimoniul cultural spiritual al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Râşca, un adevărat reper de credinţă şi spiritualitate ortodoxă pentru această de Dumnezeu păzită parte a Ţării Moldovei, ocupă un loc aparte. Această particularitate este dată nu numai de faptul că Biserica Mănăstirii Râşca este ctitorie de seamă a lui Petru Rareş din anul 1542, ci şi prin faptul că această mănăstire a rodit spiritual în zonă.
Când spunem că a rodit spiritual în această zonă ne gândim la faptul că, potrivit tradiţiei locale, în această zonă vieţuiau sihaştri încă din secolulul al XIV -lea, aşadar încă dintru începutul Ţării Moldovei, vieţuitori care au întemeiat o biserică, iar domnitorul Bogdan I al Moldovei va ctitori o biserică a sihaştrilor din această zonă, zonă care mai târziu în documentele vremilor va fi cunoscută ca Sihăstria Bogdăneştilor.
O parte dintre călugării schitului vieţuiau în obşte, alţi călugări se nevoiau în retragere în singurătate, în tăcere, în adâncul munţilor din apropiere.
Un asemenea loc de retragere şi de rugăciune a fost ales de vrednicul fiu al neamului românesc şi strălucit ierarh al Moldovei, ce a trăit în veacul al XVII -lea, născut în ţinutul Vrancei – pe atunci numit ţinutul Putnei- Ioan, cunoscut în istoria Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Sf. Ierarh Ioan de la Râşca, cel care avea să fie episcop al Huşilor şi mai apoi episcop al Romanului.
Din tradiţia istorică se ştie că era înrudit cu Varlaam Moţoc, fost mitropolit al Moldovei şi contemporan cu mitropolitul Dosoftei. A fost călugărit la Mănăstirea Râşca în anul 1630 de egumenul de atunci al acestei mănăstiri, Agafton .
După puţină vreme ajungând mitropolit al Ţării Moldovei, Varlaam îl mută pe Ioan care vieţuise la Mănăstirea Râşca aproximativ 18 ani la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi o parte din lucrurile sale.
Cei aproximativ 18 ani trăiţi în rugăciune şi ascultare la Mănăstirea Râşca nu au fost uitaţi, de aceea şi contemporanii aveau să-l numească Ioan de la Râşca.
Puţini ştiu că în anul 1641 , domnitorul Vasile Lupu a înființat la Cetatea Neamţ o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, loc unde era adăpostit şi tezaurul Moldovei în vremuri de restrişte, loc unde avea să fie numit un om de încredere din partea mitropolitului Varlaam Ioan de la Râşca smerit călugăr mare rugător şi postitor – rudenia sa.
Din documentele istorice mai puţin cunoscute aflăm iarăşi, că Ioan de la Râşca a fost cel ce a botezat-o în 1650 pe fiica lui Joldea, armaşul Cetăţii Neamţ, cea cunoscută nouă ca fiind Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla, căreia i-a fost duhovnic, povăţuindu-o cu blândeţe pentru o viaţă curată luminată spre calea mântuirii.
În scrierile arhim. Dionisie Udişteanu avem una dintre cele mai frumoase caracterizări ale acestui sfânt „ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viaţă pilduitoare şi cu realizări mari în activitatea sa. ”
Una dintre aceste ralizări este înălţarea unei mici sihăstrii în locul cunoscut sub numele Poiana Sf. Ioan .
În acest loc a existat un schit de lemn până în Primul Război Mondial, cunoscut ca fiind Schitul Sf. Ioan Bogoslovul. Anii au trecut şi schitul a rămas doar o amintire. Piatra de temelie a noului aşezământ monahal a fost pusă prin râvna P.C. Arhim. Mihail Balan la 26 august 2016, sfinţită fiind de vrednicul de pomenire Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor în acea vreme.
Arhitectura bisericii nu putea fi alta decât cea specifică zonei, proiectul fiind al vrednicului de pomenire arhitect Gheorghe Bratiloveanu, amintind de arhitectura moldovenească a epocii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Lucrările de construcţie din ultimii ani au fost atent coordonate de Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor , pentru a se păstra tradiţia arhitectonică a zonei.
Această mănăstire este o adevărată fortăreaţă a credinţei noastre într-o zonă atât de frumoasă şi plină de mireasmă duhovnicească. O mănăstirea ca o cetate, în mijlocul codrilor seculari spre care privesc din toate părţile ochii credincioşilor, iar biserica zugrăvită în interior şi exterior de către cunoscuţii şi apreciaţii zugravi bisericeşti Vasile şi Ramona Isar, luminează ca un far în mijlocul mării învolburate, drumul călătorilor prin codrii seculari , drumul sufletelor însetate de mântuire.
Suntem bucuroşi că suntem contemporani cu această ctitorie ce ne aduce aminte de faptul că toate altarele străbune de închinare înălţate în această de Dumnezeu păzită eparhie sunt altare străbune de închinare şi ne înveşnicesc în circuitul universal al credinţei, culturii şi civilzaţiei crestine ortodoxe.
Arhid. Vasile M. Demciuc
Foto credit: Cristi Turculeț