E fără putință de tăgadă că Bunicul Bucovinei, așa cum ne mărturisește părintele profesor Constantin Necula că îl numeau și îl înțelegeau studenții sibieni, e dintre oamenii aceia cărora le umblă Dumnezeu cu degetele prin suflet și plămădește acolo prescuri de lumină. Un arhiereu cu sufletul-pâine plămădită din grâul curat al iubirii de Dumnezeu și de oameni, așa l-am cunoscut și eu, și părintele meu, Cerul fie-le amândurora odihnitor în veac!
Un veac. Un veac se împlinește în acest an de la nașterea Vlădicăi, dar ce-i un veac luat la pas cu măsura veșniciei? A trecut Părintele Episcop printre noi ca o lumină desprinsă din Înaltul pe care-L mărturisea cu atâta statornicie și drag și s-a strămutat în Lumină, să ne privească de-acolo, de Sus, cu mâna-streașină la ochi și să zâmbească blând peste încercările noastre, sfielnice și poate prea mici, de-a-l povesti celor de azi și celor care vor veni, cu o cuminte dragoste și cu firească pioșenie.
L-am așezat, încă din urmă cu aproape trei decenii, în căușul căptușit cu catifea al inimii, acolo unde știu că privește adeseori țintă Bunul și Blândul Hristos, să-i vadă și să-i revadă deodată cu noi pe cei care ne-au crescut frumos și cărora le închinăm, ca pe un fir tămâiat, desprins din raiul emoțiilor înalte, recunoștința.
Era la vremea Penticostarului, spre sfârșit de aprilie 1996, când l-am întâlnit, ca tineri studenți teologi, prima dată. Veneam din atmosfera efervescentă a mediului universitar ieșean, ne creștea la școala rugăciunii Sfânta Parascheva, „luminătoarea Moldovei”, prietenia noastră se înfiripase în zilele nenumărate petrecute între cărți, la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, ne gândeam viitorul ca pe o bibliotecă în care să așezăm necontenit cărțile faptelor noastre înnoitoare, scrise împreună cu cei din jurul nostru, care-ar fi crezut ca și noi. Și da, visam cu toată încrederea pe care ți-o dă tinerețea că-n biserica în care vom fi așezați, cu vrerea și din rânduiala Atotputernicului, zilele noastre se vor așeza ca icoanele-n iconostas.
Vlădica ne-a primit într-o încăpere ticsită cu cărți, rânduite anume ca să ne amintească un adevăr pe care-l și știam și-l și trăiam, acela că-n cărțile – ce se izvodesc cu mâna Duhului înnoitor așezată pe mâna ce scrie – găsești vindecare la toate și află sufletul pace și bucurie. Ne-a îmbrățișat cu căldura aceea cu care oamenii care știu că poartă „chipul lui Dumnezeu” și poartă prin lume și dorul de El și-i așteaptă pe cei dragi acasă. I s-au nestăvilit, ca să ne ostoiască și emoțiile frumoase, dar și îngrijorarea, cuvintele blajine, și încărcate de duioșie parcă ruptă din cer, și cu multă încredințare-n ele. Iar la câteva zile după întâlnirea aceea, Vlădica îl hirotonea pe soțul meu, mai întâi întru diacon, la Biserica „Înălțarea Domnului” din Ulma, apoi întru preot, la Mănăstirea Putna.
Au urmat, în scurtă vreme, o Sfântă Liturghie arhierească în parohia ce ne era încredințată, așezată în brațele ocrotitoare și făcătoare de minuni ale Sfântului Ierarh Nicolae, apoi, în răstimpuri, încă una și încă una. Venea de drag, ne spunea Vlădica, și nouă ne lăstărea inima de bucurie, ca ramurile încă nedeplin dezmorțite primăvara. Stătea cu noi la taifas și noi simțeam că-n așezarea aceea de gânduri așeza și Preasfinția Sa de fiecare dată nouă și înnoitoare pentru noi rugăciune.
Pe genunchii Preasfinției Sale ne-am plâns zădărnicirile și zbuciumul primilor ani de misiune la Ciumârna. A știut, după Dumnezeu, cel dintâi că primul nostru gând, după ce-am adăstat în sat, a fost cumpănit adânc de nevoia de a ne întoarce de unde am venit. O tulburare ca aceea nu-i deloc ușor de rătăcit din amintire. Știa Părintele Episcop că două ceasuri am stat amândoi, pe Obcină, fiecare adâncit în tăcere și-n gândurile sale, încercând să nu ne facem unul altuia și mai greu de luat hotărârea. Ca la un semn, am luat calea de-ntors către Ciumârna și am știut că biserica „scândurarilor huțuli” de aici ne va deveni și ne va fi „acasă”. Parcă-l și aud pe Vlădica spunându-ne înduioșat: „N-ați putut trece dincolo de munte, că Dumnezeu Se așezase-n calea voastră la capăt de sat.”
A mers cu noi, o vreme, pas la pas, pân-am deprins și noi mersul pieptiș înspre inima muntelui și-a oamenilor lui, pe drumul acela iniţiatic ce a început pe meleagurile Bucovinei. Un loc, repet, despre care am spus atunci că e unul în care Cerul s-a rătăcit şi a uitat drumul întoarcerii la Sine. Un sat de huţuli, răsfirat pe creste molcome, acolo de unde poţi mângâia şi stelele cu mâna. Ne-am asumat atunci, din convingere şi de drag, o anume formă de apostolat, aceea de a-i ajuta pe cei de aici să se descopere, să se dezvăluie lumii în întreagă frumuseţea şi complexitatea lor sufletească, să înveţe să se arate lumii exact aşa cum sunt, să înveţe încrederea de sine şi să lupte pentru izbândirile lor.
Am ştiut că și pentru noi fusese scrisă mărturisirea-îndemn adresată corintenilor: „tuturor toate m-am făcut” (I Corinteni 9,22). Acum ştiu că tot ceea ce-am izbândit împreună în toți acești ani se datorează și locului binecuvântat în care am ajuns. Raiul acesta din inima Bucovinei, unde am avut şansa de a trăi umăr la umăr cu o spiritualitate profundă şi cuminte, în care – ca în mai toate satele noastre – oamenii pot şi ştiu „să sfinţească locul”.
Și dac-ar fi să împărtășesc dintre toate întâmplările ca desprinse din icoane, pe care le port cu fiască recunoștință prin lume, e zâmbetul împăcat și cuminte, tămăduitor cum e și rugăciunea, cu care ne întâmpina de fiecare dată când îi băteam la ușa sufletului și la cea a chiliei. Uneori îl găseam chiar scriindu-ne urări de sărbători, de parcă ar fi știut că astfel ne caligrafiază gândurile și visele de copii ce-ncearcă dezmărginirea lumii. Și-atunci când mi-ar veni să-mi trag întreg Cerul peste lacrima ochilor, ca să nu mi se mai zădărnicească în ei Lumina, îi cânt în gând Vlădicului „Hristos a Înviat!” și-l și aud spunând: „Măi copii, să nu vă obosească niciodată inima și să aveți răbdare!”.