Capitolul 13 al Evangheliei după Marcu ne aduce în prim plan discursul Mântuitorului despre sfârșitul lumii și a doua Sa venire, cunoscut în teologie drept cuvântarea eshatologică. Primele versete cuprind, mai întâi, profeția Domnului referitoare la dărâmarea Ierusalimului, fapt petrecut în anul 70. Începând cu versetul 8 – se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție… iar acestea sunt începutul durerilor – se face trecerea de la profeția Mântuitorului despre dărâmarea Ierusalimului la discursul referitor la semnele prevestitoare celei de-a doua Sale veniri.
Legătura între cele două evenimente se explică prin faptul că pentru iudei tema distrugerii templului din Ierusalim și sfârșitul lumii erau inseparabile, templul fiind locul unic al cultului iudaic. Cu dispariția lui, practicarea religiei iudaice era imposibilă. Atunci Dumnezeu trebuia – potrivit concepției lor – să intervină în putere. Evangheliile însă separă cele două teme: dacă distrugerea templului era iminentă pentru cei de atunci, sfârșitul lumii va veni mai târziu (prof. univ. dr. Stelian Tofană). Însă, împlinirea exactă a profeției despre dărâmarea Ierusalimului devine o garanție și o atenționare: dacă acele cuvinte s-au împlinit, înseamnă că și cele referitoare la a doua venire a Domnului se vor împlini întocmai. Destinul poporului evreu se întrepătrunde atât de strâns cu destinul ultim al întregii lumi, încât „proorocia care privește Ierusalimul poate fi uneori înțeleasă până și literal ca privind cele din urmă zile ale lumii. Posibilitatea acestor coincidențe se explică prin faptul că în toate catastrofele vieții, mici și mari, locale și universale, acționează aceleași legi ale disoluției generale, slăbirii credinței religioase și decăderii morale” (Sfântul Vasile al Kineșmei). Profețiile despre dărâmarea Ierusalimului și cele despre sfârșitul lumii se contopesc astfel încât uneori e dificil de stabilit despre care eveniment este vorba.
Textul Evangheliei de astăzi, punând înainte îndemnul luați seama la voi înșivă, ne amintește de datoria mărturisirii lui Dumnezeu. Primii mărturisitori sunt Apostolii Domnului. Paginile Noului Testament sunt dovezi grăitoare peste veacuri despre mărturia pe care au dat-o aceștia înaintea stăpânitorilor și a împăraților. Nici amenințările sau judecarea lor în adunări și sinagogi și nici întemnițările (cf. Fapte 4, 3, 5-7; 5, 18, 21, 27; 6, 12; 9, 12; 12, 3; 16, 20-22; 23, 1), nici loviturile cu pietre (cf. Fapte 7, 58; 14, 9; II Corinteni 11, 25), nici biciuirea (cf. Fapte 16, 22-23; 22, 24, II Corinteni 11, 25) și nici chiar uciderea unora dintre ei (cf. 7, 59-60; 12, 1-2) nu au putut să pună stavilă mărturiei lor despre Dumnezeu. Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni – concluziona ferm Apostolul Pentru, când era judecat pentru mărturia lui (cf. Fapte 5, 29).
Dar cuvintele Mântuitorului ni se adresează prin Apostoli și fiecăruia dintre noi, iar datoria de a-L mărturisi rămâne criteriu al judecății finale: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33; Luca 12, 8-9). Îl mărturisim pe Dumnezeu nu din frica pedepsei, ci din dragoste. El ne-a iubit cel dintâi (I Ioan 4, 19), iar iubirea cere să fie mărturisită. Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? – întreba Apostolul Pavel. Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? …Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit (Romani 8, 35, 37).
În ceasul încercărilor, pentru a răbda până la sfârșit – fie că vorbim despre sfârșitul lumii sau despre sfârșitul vieții noastre pământești – singuri fără Hristos Domnul nu vom putea mărturisi. Nu a putut nici Petru, Apostolul, care a făgăduit că nu Îl va părăsi pe Domnul (Matei 26, 33-24; Marcu 14, 29-31; Luca 22, 33-34; Ioan 13, 36-38). Vom putea mărturisi numai în măsura în care vom trăi în iubirea lui Dumnezeu și vom fi ajutați de harul Său. Comuniunea cu Dumnezeu rămâne dezideratul veșnic al creștinilor, singurul dătător de bucurie negrăită, chiar și atunci când se vor împlini cuvintele Domnului: veți fi urâți de toți pentru numele Meu.
Arhid. Prof. Dr. Bogdan-Mihai HRIȘCĂ
