Grupare religioasă formată din cei mai importanți preoți ai poporului evreu, saducheii (de la Țadoc, preot contemporan cu regele Solomon) încearcă prin câțiva reprezentanți să îl pună pe Iisus în fața unei întrebări al cărei răspuns l-ar fi putut discredita în fața celor ce ascultau dialogul. Problema pe care o aduc în discuție acești saduchei pleacă de la obiceiul evreiesc stabilit prin Legea mozaică numit căsătoria de levirat (levir, în ebraică – frate).
Legea lui Moise permitea unui bărbat evreu să ia de soție pe văduva fratelui său, dacă acesta murea fără a avea copii. Primul născut din această nouă căsătorie moștenea averea și numele primului soț al mamei sale (Deuteronom 25, 5 -6). Cel în cauză se putea sustrage acestei îndatoriri, însă într-o asemenea eventualitate era expus unui blam public, iar văduva putea deveni soția unei rude mai îndepărtate (cf. Rut 41,10). Scopul aceste căsătorii de levirat era menținerea integralității familiei și evitarea dispariției neamului și numelui unui bărbat, care murea înainte de a avea moștenitori.
Având în minte această prescripție iudaică, saducheii (aceștia nu credeau în învierea morților) pun problema într-un mod în care ia în derâdere credința în înviere pentru că acea femeie, la înviere, avea să aibă șapte soți.
Evreii, cei mai mulți dintre ei, credeau în înviere, însă aveau o concepție preponderent carnală, materială, despre acea stare a firii umane. Hristos, dând răspuns saducheilor și în același timp ocolind viclenia lor, le arată tuturor un foarte important aspect: starea de om înviat în Hristos nu poate fi comparată cu modul de viață trupesc de dinaintea morții. Cei ce vor primi harul învierii în Hristos vor viețui într-o stare existențială mult superioară, duhovnicească, de desăvârșire ce se afla în intenția lui Dumnezeu când a creat lumea și omul. O stare de transfigurare până la plenitudinea existențială în care Dumnezeu este totul în toate (I Cor. 15,28). Este vorba de o stare în care trupul omului este înduhovnicit, pătruns de sfințenia harului divin, într-o asemenea măsură încât existența sa este asemănătoare într-o anumită măsură ființelor angelice. Legat de această stare, Sf. Ap. Pavel le scria creștinilor din Roma: ,,făptura însăși se va slobozi din robia stricăciunii, spre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu’’ (Rom. 8,21).
Acest episod constituie unul dintre foarte rarele cazuri în care cei ce se tot străduiau să Îl încurce în cuvânt pe Hristos, primesc răspunsul Lui și îl acceptă ca un răspuns foarte înțelept (,,unii dintre cărturari, răspunzând, au zis: Învățătorule, bine ai zis’’).
Dincolo de detaliile istorice ale acestui episod, ceea ce s-ar cuveni să ne stârnească interes este mesajul dogmatic și moral: stare drepților înviați descrisă de Hristos. Realitatea a ceea ce noi numim mântuire, accederea în Împărăția lui Dumnezeu, nu trebuie văzută ca ceva rezervat doar pentru lumea de dincolo, ceva distant pe care să o așteptăm în timp ce ne vedem de cele ale lumii acesteia. Împărăția lui Dumnezeu se cere adusă în viața omului înainte de a trece la cele veșnice, se cere pregustată, actualizată.
Pr. prof. Dr. Adrian DUȚUC
