Sfântul Apostol Pavel spunea, într-un loc important din Epistola a doua către Corinteni, că în repetate rânduri, aproape fără excepție, prefăcuții țintesc în inducerea în eroare a persoanelor de bună credință (cf. II Corinteni 11, 15). Acolo „se construiește” un important mesaj în jurul substantivului dikaiosynes, tradus prin [slujitori] ai dreptății. Colaborând cele două texte, mesajul e limpede: omul dreptății, anume orice persoană care își consolidează atitudinea constantă de fidelitate față de Dumnezeu, va evita să se folosească de „artificiile” prefăcătoriei, cu tot ceea ce înseamnă acestea: duplicitate, falsitate, fățărnicie, ipocrizie etc.
Două idei principale se desprind în urma lecturii textului Evangheliei după Marcu. În primul rând, osteneala căpeteniilor preoților și a cărturarilor de „a-L prinde în cuvânt” pe Domnul Hristos. Literal, agreusosin logo înseamnă a vâna, a prinde, a captura, dar și a învălui sau a se înstăpâni. De aceea, forma corectă de traducere aici ar fi aceea că trimișii, unii farisei și irodiani, se străduiau să-L învăluie pe Domnul cu vorba. Până azi, din nefericire, cu tristețe se observă, dar cu o frecvență condamnabilă, faptul că unii creștini au impresia (mai ales în Taina Spovedaniei), că pot ascunde ceva, învăluind fapta cu vorba! Textul Sfântului Marcu arată clar înțelepciunea Domnului, Care nu S-a lăsat acaparat de formele vizibile ale intereselor ascunse, venite din partea celor care-I contestau atât divinitatea cât și mesajul.
În al doilea rând, prefăcătoria contestatarilor, respinsă cu autoritate și argumentat de Hristos, reprezintă o lecție autentică, străbătând veacurile, și învățându-ne că amestecul dintre lumesc și duhovnicesc nu se poate valida în viețile creștinilor responsabili. Deci, un creștin responsabil își asumă, dar și echilibrează o atitudine corectă atât în fața autorităților civile, cât și în fața lui Dumnezeu. Lucrarea nu este întotdeauna ușoară. Sunt momente de scăderi și de căderi, în același fel în care există dovezi ale incontestabilelor reveniri în sine, asemeni fiului risipitor.
Chipul/icoana cezarului nu are nimic de-a face cu strădania de a ne dedica timpul lui Dumnezeu. Atitudinea corectă constă, după cum am mai spus, în stăruința de a pune în balanță prioritățile.
Filozofia antică, bunăoară, prin vocea lui Aristotel din celebra Etică Nicomahică, folosind același verb ca Sfântul Marcu, anume apodoteos, cu sensul de a atribui, ne arată limpede că nu trebuie acordat totul unei singure persoane; prin urmare, atunci când grijile cotidiene eclipsează nevoile duhovnicești, viața creștinilor devine o eroare constantă care nu poate aduce nimic folositor sufletului.
Atașamentul cimentat față de dinarul cezarului din orice perioadă istorică segmentează spiritualul, pierzându-se din vedere importanța prezenței lui Hristos în viața noastră. Excelent, Tudor Arghezi, reușește să surprindă aceste aspecte în versurile: Ne-am așteptat un înger s-aducă-ne isop, / Am așteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare,/ Din vreme ce-nțeleptul a fost trimis cu scop, / Să moară printre oameni vândut prin sărutare. / Și se făcu-ntuneric, tăcere și răcoare.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
