Episodul evanghelic de astăzi surprinde două atitudini antitetice, legate de intrarea Mântuitorului în Ierusalim: lauda mulțimii entuziasmate de primirea Împăratului Care vine întru numele Domnului și indignarea fariseilor, deranjați cuvintele prin care Mântuitorul era proclamat drept Mesia Cel așteptat.
Cuvintele binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului sunt preluate din Psalmul 118, 26 și interpretate în sens mesianic. Însuși Mântuitorul Hristos citează cuvinte din același psalm, anume versetele 22-23, ca făcând referire la Sine (Luca 20, 17; Matei 21, 42; Marcu 12, 10-11). Rostind aceste cuvinte cu referire la Mântuitorul, mulțimea adunată recunoaște că în Hristos Domnul se împlinesc profețiile mult așteptate. Pentru farisei aceste aclamații erau cuvinte de hulă, aspru pedepsite de legea lor, prin uciderea cu pietre (Levitic 24, 14). Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta – i-au spus iudeii, cu altă ocazie Mântuitorului – ci pentru hulă și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu (Ioan 10,33). Așa se explică atitudinea lor, amenințătoare, exprimată imediat: Învățătorule, ceartă-ți ucenicii. Se împlineau din nou cuvintele Domnului rostite prin gura profetului Isaia: Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și, uitându-vă, vă veți uita, dar nu veți vedea. Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia… (Isaia 6, 9-10).
Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga – e răspunsul Mântuitorului în fața amenințării fariseilor. Pietrele pot fi neamurile păgâne, așa cum interpretează Sfântul Chiril al Alexandriei, care deși au inimile împietrite din cauza închinării la idoli, își înțeleg greșeala și sunt eliberați din întunericul necredinței, dar pot fi și o expresie a atotputerniciei lui Dumnezeu, Căruia nimic nu-i poate sta împotrivă, după interpretarea Marelui Ioan Gură de Aur.
Cuvintele profetice rostite de către Mântuitorul cu referire la soarta Ierusalimului s-au împlinit întocmai în scurtă vreme, în anul 70, când cetatea a fost asediată de romanii, care au împresurat-o, au strâmtorat-o din toate părțile, au făcut-o una cu pământul… și nu au lăsat piatră pe piatră. Toate acestea pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale.
Fiecare clipă a vieții este un timp al cercetării lui Dumnezeu pentru cei ce au cu adevărat ochii credinței deschiși. Dumnezeu lucrează în chip minunat în viețile noastre. Suntem datori să înțelegem aceasta. Îl recunoaștem pe El drept Domn și Stăpân și Lui ne încredințăm? Prin răspunsul pe care îl dăm, în vremea acestei cercetări, ne arătăm nădejdea, credința și dragostea noastră.
Arhid. prof. dr. Bogdan – Mihai HRIȘCĂ
