După câteva zile de brumărel, seara, la ceas de Vecernie, dincoace de cursul sinuos al râului Suceava, dealurile îngălbenite, de parcă, ascunsă sub perdeaua de ceaţă, mâna Ziditorului însuşi le-a zugrăvit în taină cu vopseluri ruginii şi le-ar fi poleit cu aur, dangătul clopotelor din prima catedrală mitropolitană a Ţării Moldovei, de la poalele Cetăţii de Scaun răsunau în mod aparte. Un răsunet de bucurie şi armonie precum în Oda bucuriei din nemuritoarea Simfonie a IX- a lui Beethoven.
Sunetele clopotelor Bisericii Sf. Gheorghe – Mirăuţi la acest ceas de Vecernie erau răscolitoare de inimi şi de simţiri, sunete ce trezeau fiorul respectului şi dragostei pentru cei ce în urmă cu peste şase veacuri, începeau în această zonă o pagină de istorie, de cultură şi nu în ultimul rând de vitejie românească. Era veacul în care, Suceava devenea Cetate de Scaun, centru politic administrativ al Ţării Moldovei şi centrul vieţii spirituale prin iniţiativa vrednicului de pomenire domnitor al Ţării, Petru I Muşatinul, cel ce a iniţiat acţiunile de înfiinţare şi recunoaştere a Mitropoliei Ţării de către Patriarhia de Constantinopol.
Piatră peste piatră se aşternea întru zidirea unei Cetăţi ce avea să devină un simbol în istoria Moldovei şi nu numai.În acelaşi timp domnitorul ştia însă că trebuie în imediata apropiere să înalţe şi o mănăstire, simţind că mănăstirea este ca o cetate pe vârf de munte spre care privesc din toate părţile ochii credincioşilor, iar biserica este un far care luminează în mijlocul mării învolburate, drumul călătorilor, drumul sufletelor însetate de mântuire.
În ziua sfinţirii în acel sfârşit de veac al XIV -lea, biserica mănăstirii scânteia, cu adevărat, de cerească frumuseţe, domnitorul primind pe toţi cu nespusă bucurie şi smerenie, ca pe nişte apostoli ai lui Hristos, pe fiecare întâmpinându-i cu frumoase cuvinte şi luminate, pe cât i-a pus Dumnezeu în minte Măriei Sale să grăiască.
Şi a fost să fie la puţină vreme şi o altă mare bucurie. Aducerea prin purtarea de grijă a domnitorului Alexandru cel Bun la sfatul mitropolitului Josif I Muşat a moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava, devenit un adevărat Palladium al Moldovei
Aceeaşi stare de bucurie s-a simţit şi în seara în care după atâţia ani şi ani Biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Mirăuţi a fost reînfiinţată prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.
Lăuntrul bisericii fusese şi el împodobit pe măsura strălucirii în istorie cândva.După săvârşirea slujbei Vecerniei, în care parcă niciodată nu s-a auzit atât de frumos cântat Lumină Lină, în mijlocul acestei străluciri, inimile credincioşilor prezenţi şopteau parcă înfiorate împreună cu Împăratul Solomon Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău, însă caută la rugăciunea robului Tău şi să- Ţi fie ochii deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc….
Momentul în care Bizanţul a renăscut a fost cel în care Preasfinţitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, din încredinţarea şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţuilor, după ce a citit potrivit rânduielilor rugăciunile din Arhieraticon, l-a instalat ca stareţ al Mănăstirii Mirăuţi,după atâtea veacuri pe Arhim. Haralambie. Un nume parcă predestinat. Se ştie că acest nume Haralambie are două componente : gr. Hará – bucurie, încântare, entuziasm şi radicalul lamp din verbul lámpo care înseamnă a lumina, a străluci.
Mănăstirea Mirăuţi avea nevoie după atâta vreme de bucuria, de lumina şi de strălucirea pe care o avea în vremea când era catedrală mitropolitană a Ţării Moldovei, şi în care domnitorii primeau, după alegerea de către Sfatul Ţării consacrarea religioasă prin ungerea cu Sfântul Mir. Mitropolitul din mâinile căruia domnitorii primeau consacrarea religioasă, era singurul personaj capabil să legitimeze în această catedrală, ca odinioară, patriarhii bizantini alegerea făcută de Sfatul Ţării. Şi au fost atâţia domnitori care au primit această consacrare în Biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Mirăuţi, o biserică al cărei patron trebuia să fie un îndemn la biruinţă.
Astăzi i s-a încredinţat Preacuviosului Părinte Arhim. Haralambie o slujire care presupune aşa cum se arată în Decalogul unui stareţ[1] să aibă iubire şi bunătate, răbdare şi discernământ pentru a cârmui bine acest aşezământ istoric monahal, un centru de iradiere duhovnicească, un far luminos în întunericul răului care din păcate încă se mai extinde pe pământ.
Cuvântul rostit de Preacuviosul Părinte arhim. Haralambie, a fost scurt, dar cuprinzător. Între rânduri însă se simţea smerenia sa. Simţeam cum de foarte multe ori a îngânat împreună cu psalmistul ”Doamne, nu am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine” (Ps. 130,1), și în calea mea, deși de multe ori dificilă, am cunoscut odihna împlinirii și a bucuriei dincolo de așteptările mele.
În taină, după ce săvârşitus-a momentul instalării în scaunul de stareţ al Mănăstirii Mirăuţi, lângă Proscomidiar, l-am zărit câteva momente într-o clipă retras în care sigur în taină zicea În fața acestei noi slujiri, la care Înaltpreasfinția Voastră mă chemați, mă plec cu smerenie și rostesc încă o dată: ”Iată vin să fac Voia Ta Dumnezeule!”, cu gândul și încrederea că tot El grăiește și lucrează prin Părintele meu Arhiepiscop. În fața fiecărei provocări din parcursul meu mă consideram mărunt, slab, nepriceput. Pentru astăzi nu s-a schimbat nimic, dar întotdeauna am avut conștiința faptului că nu sunt singur și din fericire nici acest gând nu m-a părăsit. Îndrăznesc să cred că Domnul, Cel ce ne zice: „nu voi M-ați ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In. 15,16), ne însoțește, ne îndeamnă și ne luminează, pe măsura responsabilităților ce ni se încredințează și ni le asumăm. De aceea îi mulțumesc Domnului „pentru toate câte ne-a dat nouă” (Ps. 115,3), Înaltpreasfinției Voastre și Permanenței Consiliului Eparhial pentru alegere și încredere, făgăduind totodată ascultare, sinceritate, transparență și cuget curat.
[1]† Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Decalogul unui stareţ, https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/decalogul-unui-staret/.
