Luca Stroici, mare ctitor al Dragomirnei și mare logofăt al Țării Moldovei, s-a născut în jurul anului 1530, într-o bogată şi însemnată familie, cu sfetnici credincioşi, iubitori de cultură şi înrudiţi cu vechea dinastie a Muşatinilor. În copilărie a beneficiat de o educație aleasă, primită la curtea regală din Polonia și la școlile din Ardeal, acolo unde tatăl său a fost trimis cu misiuni diplomatice.
Domnul Petru Șchiopul l-a numit pe Luca Stroici în dregătoria de vistier și, ulterior, a fost avansat în dregătoria de mare logofăt, pe care a păstrat-o, cu mici întreruperi, până la moartea sa, în anul 1610. Timp de 30 de ani a fost creatorul politicii externe a 7 domnii (în timpul lui Despot Vodă, Iancu Sasul, Petru Șchiopul, Ieremia Movilă, Simeon Movilă, Mihai Movilă și Constantin Movilă).
Datorită calităților sale, de făcător de pace și răbdător întru necazuri, a rămas mare dregător până la vârsta de 80 de ani, fiind primul boier din Divan, cel care conducea Cancelaria Domnească, iar în lipsa Domnului și a mitropolitului, prezida Sfatul Domnesc.
Luca Stroici a fost căsătorit cu Păscălina, înrudită cu Petru Rareş, și au avut 3 copii (Vasile, Ionașco și Tudosia), pe care i-a crescut cu dragostea de Biserică, ţară și carte.
Vasile a moștenit averea tatălui său din Polonia și a devenit nobil polon. Intrat în conflict cu nobilimea polonă, Vasile Stroici este apărat de tatăl său, chiar dacă acesta recunoştea că este vinovat: „Nu laud ceea ce a făcut fiul meu și n-aș vorbi nimic, dacă nu m-ar fi biruit pe mine dragostea părintească și sângele meu”. În urma luptei de la Cornul lui Sas, tânăr încă fiind, Vasile Stroici a fost ucis de către Domnul Ștefan Tomșa.
Ionașcu Stroici, al doilea fiu al lui Luca Stroci, a rămas în țară și a avut grijă de moșiile tatălui său. Din acest motiv, intră în conflict cu mitropolitul Anastasie Crimca, căruia îi reproșează că nu ține la sărăcia lor.
Dăruirea întregii averi, de către Luca Stroici, în taină, pentru construirea Mănăstirii Dragomirna, l-a determinat pe acest fiu al lui să spună: „Este adevărat că am grăit de multe ori, pentru că am avut bogată pizmă pe sfinția sa, căci nu ne socotea la sărăcia noastră”. În cele din urmă, „a venit și s-a închinat sfintei Mănăstiri Dragomirna și a căzut în genunchi și cu fața la pământ înaintea preasfințitului Anastasie Mitropolit, cerându-și iertare” și s-au împăcat „ca un fiu cu părinte adevărat”.
Revenit la sentimente mai bune, Ionașcu Stroici a făcut danii și a întărit danii mai vechi ale părintelui său: „nesilit de nimeni şi neasuprit, ci de bună voia mea am dorit să miluiesc şi să întăresc pomana şi osârdia părinţilor noştri, această sfântă mănăstire, anume Dragomirna … . Şi să aibă a ruga pe Dumnezeu pentru păcatele noastre și ale părinților noștri și să se facă pomenire părinților noștri și nouă, din an în an ca și marilor ctitori”.
Fiica lui Ionașcu Stroici, Maria, rămasă orfană după moartea tatălui său, a fost crescută în casa celui de al treilea ctitor al Dragomirnei, Domnul Miron Barnovschi. Maria Stroici a făcut mari daruri către Mănăstirea Dragomirna, loc în care a și fost înmormântată, după cum lăsase scris „acestea să fie dare și miluire sfintei mănăstiri Dragomirna, unde vor zăcea și oasele mele”.
Începuturile ansamblului monahal de la Dragomirna stau sub numele a 3 ctitori. Biserica mică păstrează pisania care aminteşte acest act ctitoricesc: „Au zidit această biserică smeriţi robi şi închinători ai Sfintei Treimi: kir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuţi şi pan Lupul Stroici, mare logofăt, şi fratele său, pan Simion, mare vistier”.
Înţelegerea dintre cei doi cărturari Anastasie Crimca şi Luca Stroici, înfrăţiţi prin cultură şi credinţă, a început odată cu ridicarea bisericii mici şi a continuat, prin rugămintea marelui logofăt, ca viitorul mitropolit să ridice o mănăstire din averea sa.
Spre sfârșitul vieții, după cum ne spune Sfântul Petru Movilă, „acest Stroici, nedorind laude trecătoare ale oamenilor, cu care unii s-au deprins să dea pierzaniei răsplata Domnului pentru osteneală şi virtuţile lor, ci căutând să ia cinstire de la Dumnezeu, Cel Care cunoaşte tainele inimilor omeneşti, i-a dat cu jurământ acestui mitropolit, fără să ştie nimeni, cu câţiva ani înaintea morţii sale, ca să ridice o mănăstire ca din partea sa şi n-a spus nimănui că o zideşte cu averea lui, după cum a şi făcut; a zidit o mănăstire mai mare şi mai frumoasă decât toate câte sunt în Moldovlahia, a împodobit-o cu mult aur şi argint, cu multe odăjdii sfinte şi a îmbogăţit-o cu sate şi vii”.
Biserica Pogorârea Duhului Sfânt este menţionată pentru prima dată la 4 septembrie 1605, când Ieremia Movilă confirmă documentar că Luca Stroici a dăruit nou ziditei Mănăstiri Dragomirna: „satul Uricani cu loc de iaz și moară, seliștea Tocmăgeni cu loc de moară, satele Flămânzi și Horodiștea. Seliștea Pârjolta cu iezeraș, patru fălci de vie la Cotnari”.
Această calitate de „mare ctitor” al Bisericii cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt i-a fost recunoscută de către mitropolitul cărturar Anastasie Crimca, coautor al actului de ctitorire de la Dragomirna. Însemnarea de pe manuscrisul miniat de la Viena – Apostolul din 1610 ne dovedește că Luca Stroici făcea parte din categoria acelor oameni preocupati de conceperea și punerea în practică a construirii și înzestrarii unui locaș de cult.
Epilogul Apostolului este datat 16 martie 1610, în preajma morții lui Luca Stroici, documentele atestând că, în decembrie 1609, marele logofăt era bolnav. Astfel, însemnarea de pe manuscrisul miniat de la Viena este testament atât pentru Anastasie Crimca, cât și pentru Luca Stroici: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Troiță singură și nedespărțită, noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Troițe: kir Anastasie Crimcovici și mitropolit Țării Moldovei, marele ctitor Lupul Stroici și fiul său Ionașcu Stroici, Ioan Crimca și Cristina și toți ctitorii Sfintei mânăstiri nou zidite numite Dragomirna unde este hramul Pogorârea Sfântului Duh; mărturisim cu această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla după moartea noastră în oarecari timpuri vreo nevoie sfintei mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânul Țării Moldovei, daca s-ar atinge cineva dintre Domni, ctitori, boieri sau din neamul nostru să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului sau să dea sub stăpânire mănăstirea noastră, patriarhiei sau mitropolitului sau să schimbe pe călugării Țării Moldovei sau să puie egumen din o mănăstire străină; să aveți a lăsa cum am spus mai sus pe sfânta mănăstire în toate în pace și netulburată în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră și alcătuirea noastră, acela să fie proclet și triclet anatema maranata de la Domnul Dumnezeu și de la toți sfinții. Amin. În zilele fericitului Domn Io Constantin Moghilă Voevod fiul lui Io EremiaMoghilă Voevod, în anul 7118, luna martie 16 zile”.
Redactarea acestui text a fost provocată de moartea marelui ctitor – o piatră funerară care a acoperit mormântul lui Luca Stroici, păstrată fragmentar în lapidariul mănăstirii, poartă dată de 25 ianuarie 1610.
Acest efort material făcut de Luca Stroici a fost răsplătit de Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Petru Movilă „dacă a văzut Dumnezeu că a clădit-o pentru El în taină, l-a răsplătit vădit, căci după moartea sa, toată lumea a aflat această faptă”.
Tot Petru Movilă ne relatează și o povestire transmisă prin viu grai de viețuitorii Mănăstirii Dragomirna, care l-au găsit pe Luca Stroici, într-o dimineață, la rugăciune, în mijlocul bisericii, citind la psaltire, încercând să le amintească monahilor jurământul făcut şi să le spună că mântuirea se obţine prin jertfă şi osteneală.
Marele ctitor al Dragomirnei şi-a iubit țara și poporul român. A negociat de multe ori pacea cu popoarele vecine și a căutat să negocieze tratate comerciale care să ducă la dezvoltarea economică a Moldovei.
Acest influent dregător era un bun cunoscător al istoriei poporului român. În perioada în care a fost în exil în Polonia și a primit dreptul de a fi nobil polon, a cunoscut mari personalități culturale medievale. Printre aceștia de numără și Stanislaw Sarnicki.
Acestuia i-a povestit despre originea latină a limbii române și i-a oferit rugăciunea *Tatăl Nostru*, scrisă cu litere latine, fiind astfel după cum spune Bogdan Petriceicu Hașdeu – părintele filologiei latino – române. Alături de Orațiunea dominicală, cărturarul Stanislaw Sarnicki publică și câteva cuvinte despre originea poporului român.
Luca Stroici, dregător cu o bogată cultură generală, este primul care semnează cu litere latine documentele cancelariei domnești, într-o vreme în care limba cancelariei domnești și a Bisericii era slavona, şi tot el este cel dintâi care a avut ideea ca limba română trebuie să folosească alfabetul latin. Se bănuieşte că el însuşi a redactat o cronică a Moldovei, pe care o promisese regelui polonez.
Astfel, Luca Stroici este „primul român care a încercat, într-un mod sistematic și cu spirit de continuitate, să înlocuiască alfabetul chirilic cu cel latin” și „primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său și, deci, latinitatea limbii române”.
Dezvoltându-se într-un mediu umanist, Luca Stroici a fost posesorul unei biblioteci însemnate. Aceasta biblioteca a fost dăruită după moartea sa, Mănăstirii Dragomirna, dar vitregiile vremurilor de mult apuse au făcut ca biblioteca să ia drumul robiei. Bogdan Petriceicu Hașdeu a identificat, la Lemberg, catalogul acestei bogate biblioteci, care a ramas, totodata, și dovadă a cunoașterii, de către eruditul boier, a limbilor greacă, latină, germană, italiana, poloneză, sârbă.
Marele logofăt a fost apreciat de toți domnii ca fiind „blând, statornic, fără nicio vină”. Deși avea origine boierească, avuție pământească și multă inteligență, totuși el nu a luptat pentru a primi tronul. În cele două rânduri în care boierii i-au oferit domnia, s-a retras și a făcut ceea ce era mai important pentru țară – a dus solia înţelegerii – a căutat și a luptat pentru pacea Moldovei.
Principiile sale de viață se pot rezuma în propria declarație: „fiecărui creștin, cu plăcere vom fi de ajutor, ca să se poată elibera din mâna dușmanilor”. S-a implicat de multe ori în eliberarea ostaticilor creștini din Turcia și Crimeea. Această luptă a fost cu risc ridicat pentru bătrânul dregător. În anul 1599 a fost acuzat de către solul polonez că nu a ajutat suficient Polonia în relațiile cu Imperiul Otoman, prin urmare solul „a năvălit la bătrânul logofăt, la casa lui proprie, l-a insultat și l-a rănit”.
Când politica internă a Moldovei a favorizat legăturile cu Imperiul Otoman, Luca Stroici a luat calea exilului, plecând în Polonia, unde a avut în grijă proprietățile movileștilor de la Uscie și a susținut politica de danii a domnilor moldoveni către biserica Adormirea Maicii Domnului din Liov.
Luca Stroici s-a implicat foarte mult în cooperarea politică, culturală și religioasă dintre țările creștine. Viața și activitatea marelui ctitor al Dragomirnei, marele logofăt Luca Stroici, constituie o înrâurire si o împletire de bune intentii duse la împlinire: de la fapte de ctitorire până la lupta diplomatică pentru păstrarea păcii și a integrității teritoriului, de la creșterea frumoasă a propriilor copii până la dezvoltarea economică și culturală a țării. Acest român de o vastă cultură și-a iubit țara, poporul, limba, dar, mai presus de orice, L-a iubit pe Dumnezeu, căruia I-a dăruit întreaga sa osteneală.
Smerit, deşi a fost o personalitate de excepție înzestrată cu mulţi talanţi, Luca Stroici s-a aflat, mai mult de un sfert de secol, în fruntea sfatului domnesc al Moldovei, dominându-i pe toți boierii contemporani cu el și jucând un rol important politic și cultural în istoria acestei țări.
Luca Stroici ne arată şi astăzi că în spaţiul bisericesc, ca şi în cel laic, lucrarea şi eforturile oamenilor nu stau în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, Cel care lucrează tainic şi săvârşeşte totul.