De ce vorbim astăzi despre Luca Arbore şi cine a fost el? Luca Arbore este unul dintre cei câţiva oameni împreună cu care Ştefan cel Mare şi Sfânt (1438- 2 iulie 1504) a condus Moldova (1457-1504), după 1486, şi i-a dat forţa de a a-şi impune credinţa, spiritul, identitatea, nu doar în faţa extraordinarelor ameninţări de la sfârşitul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, ci în toată istoria complicată ce a urmat, până astăzi. După moartea lui Ştefan cel Mare, în 1504, şi până când este ucis, pe 23 aprilie 1523, timp de 19 ani, Luca Arbore joacă rolul celui mai important boier moldovean din Sfatul domnesc, cu cea mai mare influenţă şi autoritate. El se află fie în poziţia de principal sfătuitor şi chiar de locţiitor al voievodului Bogdan al III-lea (1504-1517), succesorul şi fiul lui Ştefan cel Mare, pe care îl ajută prin intervenţie fermă să fie recunoscut ca domn al Moldovei, în ultimile zile de viaţă ale lui Ştefan, când o parte dintre boieri, susţinuţi de Puterea Otomană, încearcă să impună alt pretendent la tron. Aceasta era voinţa lui Ştefan cel Mare şi Luca Arbore face ca ea să fie respectată, asumându-şi duşmănia opozanţilor şi riscul de a fi ucis. Mai mult, pe timpul întregii domnii a lui Bogdan al III-lea, devine omul lui de încredere, acela care îl protejează de ostilitatea boierilor şi care îi transferă cu înţelepciune viziunea politică ştefaniană.
După moartea prematură a lui Bogdan al III-lea, în 1517, Luca Arbore îşi tine promisiunea de a-l ocroti şi de a-l educa pe fiul minor al Bogdan, uns domn copil fiind. De aceea, cu acordul Sfatului domnesc, Luca Arbore se află la conducerea efectivă a Ţării Moldovei, în calitate de tutore al lui Ştefăniţă vodă, între 1517-1522. Aşa cum Ştefan cel Mare ştia că trebuie să fie înainte de toate apărătorul ortodoxiei şi păstorul sufletele moldovenilor săi, la fel gândeşte şi Luca Arbore. După moartea domnitorului, în anii când a fost răspunzător pentru pentru politica externă a Moldovei şi în fruntea mai multor acţiuni militare, slujindu-i pe Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă vodă, Luca Arbore va avea întotdeauna aceeaşi viziune şi aceeaşi fermitate în toate deciziile şi intreprinderile sale. Pentru că nu a vrut să abdice nici o clipă de la această credinţă, a păstrării autonomiei politice a Moldovei, pentru a asigura ţării deplina independenţă religioasă şi spirituală, va plăti cu viaţa. Partida boierilor veleitari şi corupţi, dispuşi să sacrifice autonomia Moldovei în faţa Puterii Otomane, va reuşi, prin viclenie şi minciună, să îl influenţeze grav pe Ştefăniţă vodă. Luca Arbore moare ucis fără judecată, acuzat de o trădare inventată, împreună cu cei doi fii ai săi mai mari, pe data de 23 aprilie 1523. Aşa cum vorbesc cronicile, în primul rând cea a lui Grigore Ureche, Ştefăniţă vodă, cel crescut ca un fiu de Luca Arbore, porunceşte decapitarea sa şi a feciorilor săi, fără de judecată, la un an de la preluarea efectivă a conducerii Moldovei, pe motiv de trădare. Dar, despre a cui trădare este vorba? Putea fi Luca Arbore un trădător?
De fapt, Luca Arbore s-a opus, în 1522-1523, cu fermitatea lui deja cunoscută în epocă, unui proces istoric grav, alimentat şi condus cu maxim efort de Poarta Otomană, dar accelerat de corupţia internă. Luca Arbore s-a opus politicii otomane de schimbare masivă a tratatelor încheiate de Ştefan cel Mare, prin care regimul suzeranităţii otomane era limitat clar, în cadrele specifice statutului medieval al ţărilor mici, aflate sub protectoratul puterilor mai mari. El s-a împotrivit schimbării regimului de suzeranitate. A fost împotriva măririi tributului, s-a opus intervenţiei otomane în desemnarea domnilor şi în toată politica internă, s-a opus pierderilor teritoriale forţate. Din acest motiv a fost trădat de boierii trădători, care aleseseră să servească interesele turceşti, şi nu pe cele ale propriei ţări. În final, Luca Arbore a fost trădat de chiar Ştefăniţă vodă, acela pe care îl crescuse la sânul său.
Trădătorii sunt, aşadar, alţii, nu Luca Arbore. Luând în considerare inteligenţa şi uriaşa sa experienţă politico-militară şi diplomatică, este uşor să presupunem că Luca Arbore a fost perfect conştient de ceea ce se pregătea în 1523 contra lui şi a familiei sale. A ales în deplină cunoştinţă de cauză jerfa proprie. Alternativa era să îl ucidă pe Ştefăniţă şi să preia tronul Moldovei. Ȋnsă, între sacrificiul personal şi sacrificarea legământului de credinţă faţă de Ştefan cel Mare, între a ucide şi a se lăsa ucis, între a înmulţi răul şi a-l învinge prin credinţă, Luca Arbore face alegerea marilor creştini – jertfa hristică. Decapitarea lui Luca Arbore şi a fiilor săi mai mari, pe data de 23 aprilie 1523, acum 500 de ani, a declanşat o adevărată rebeliune armată în rândul boierilor revoltaţi de o asemenea nedreptate, care încalca pentru prima oară extrem de grav drepturile personale ale marii boierimi din Moldova. Momentul 1523 devine astfel o răscruce dramatică în istoria Moldovei. Aceste împrejurări tragice vor transforma ireversibil raporturile dintre aristocraţia Moldovei şi instituţia domniei, în toate secolele ce vor urma, aşa cum demonstrează istoricii.
Luca Arbore, numit cel mai adesea Arbure în transcrierea contemporană lui, ori chiar Herborusz, în corespondenţa străină a epocii, s-a născut pe la jumătatea secolului al XV-lea, în Moldova, probabil în jurul anului 1460, dacă ţinem cont de tot ce se cunoaşte în acest moment despre viaţa sa. Aşadar data exactă a naşterii sale rămâne incertă. Ȋn schimb, ştim că a murit pe 23 aprilie 1523. Istoricul Maria-Magdalena Székely, împreuna cu alţi specialişti, Valentina Eşanu, Virgil Pâslariuc, prin cercetarea atentă a documentelor păstrate în arhivele româneşti, polone, maghiare demonstrează fără dubii ceea ce se ştia din tradiţia orală despre originea lui Luca Arbore. El face parte din familia directă a domnitorului Ştefan cel Mare. Era nepotul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiul unuia dintre fraţii săi, Cârstea. Doamna Oltea Maria, legendara mamă a lui Ştefan cel Mare, era şi bunica lui, mama tatălui său. Această apartenenţă este estenţială în reconstituirea biografiei lui Luca Arbore. Plecând de la această legătură familială, putem înţelege afirmarea lui Luca Arbore, relaţia lui de excepţională încredere cu Ştefan cel Mare, privilegiile evidente pe care le-a avut, dar şi încercările limită prin care a trecut, educaţia lui foarte rară în acea vreme şi, nu în ultimul rând, asprimea cu care este îndelung evaluat de chiar unchiul şi domnitorul lui, înainte să i se încredinţeze cele mai puternice poziţii în structura de conducere a Moldovei, între 1486-1504 şi, apoi, între 1504-1523. Putem, astfel, descoperi logica deciziilor sale, putem interpreta într-o lumină semnificativă cauzele evoluţiei lui sociale şi politice, motivaţia marilor responsabilităţi cu care a fost însărcinat de Ştefan cel Mare şi de moştenitorul lui, Bogdan al III-lea. Putem, pe de altă parte, înţelege zgârcenia cu care sunt reflectate ori chiar trecute sub tăcere acţiunile sale, de cronicarii moldoveni, poloni, maghiari, munteni, turci. Dăm un conţinut mult mai aproape de adevăr sau, poate, chiar coincident adevărului despre gloria, discretă totuşi, a lui Luca Arbore şi despre moartea sa fulgerătoare. De ce? Luca Arbore trăia într-o lume creştină medievală, moştenitoare şi continuatoare a lumii bizantine, unde familia şi neamul erau valorile fundamentale, puse întotdeauna sub semnul credinţei în Dumnezeu, al dragostei faţă de Hristos şi al respectului absolut faţă de moştenirea sacră: tradiţia ortodoxă. Ȋn acea lume, devotamentul total faţă de neam şi familie reprezenta regula de aur a modului de a gândi şi de a acţiona. Era o lume aşezată profund ierarhic, unde domnitorul era Stăpânul. Sub ascultarea, ocrotirea şi călăuzirea lui trebuiau să se pună în primul rând toţi membrii familiei sale, apoi toată boierimea, tot poporul. Ȋncălcarea acestei mentalităţi însemna ostracizarea definitivă a trădătorului şi a familiei sale. Deci, ca să înţelegem viaţa şi alegerile cunoscute ale lui Luca Arbore, trebui să îl privim permanent prin prisma raporturilor lui cu Ştefan cel Mare, care este simultan capul familiei sale şi domnitorul neamului său.
Ştefan cel Mare l-a ales pe Luca Arbore dintre toţi nepoţii săi, din familia lui numeroasă, cu siguranţă datorită inteligenţei excepţionale a lui Luca, dar şi datorită marii sale capacităţi de acţiune, nu în ultimul rând datorită fidelităţii sale absolute faţă de domnitor şi faţă de angajamentele luate în orice împrejurare. Luca Arbore ştie că este un Muşatin. Este crescut cu această conştiinţă. Neamul Muşatinilor întemeiază Moldova şi o transformă într-o ţară a ortodoxiei luptătoare şi mărturisitoare. Dar, Luca Arbore îşi asumă fără ezitare că nu va pretinde niciodată tronul Moldovei şi că îl va sluji întotdeauna pe domnitorul acesteia, acela uns de Dumnezeu, tocmai pentru a sluji, din poziţia lui, idealul Muşatinilor. Luca Arbore învaţă mai multe limbi şi viziunea politică a lui Ştefan cel Mare, devenind diplomatul acestuia. Pleacă în mai multe incursiuni diplomatice foarte dificile, cu polonii, cu ruşii, cu tătarii, motiv pentru care este evocat în cronicile din epocă. Devine membru al Sfatului domnesc şi un bun strateg militar. Cunoaşte bine atât politica vremii sale, cât şi cultura ortodoxă, arta creştină. Este, în acelaşi timp, o conştiinţă mistică, un om credincios, un mare luptător şi un aristocrat rafinat, bun cunoscător al civilizaţiei bizantine, dar şi al culturii gotice.
Ca să îl înţelegem mai bine, evocăm cea mai dramatică perioadă din viaţa sa foarte încercată, dar şi cea mai glorioasă. Ȋn august 1497, regele Poloniei Ioan Albert (1459-1501) trece Nistrul cu o armată numeroasă, şi se îndreaptă spre Suceava, cu intenţia de a-şi face Moldova vasală, prin înlăturarea lui Ştefan cel Mare de la tron. Convins de planurile viclene ale regelui polon, Ştefan cel Mare pleacă din cetatea Sucevei spre Roman, unde poruncise să fie adunată oastea, ca să organizeze de acolo apărarea Moldovei, bătălia care va urma, în Codrii Cosminului. Regele Ioan Albert profită de plecarea lui Ştefan cel Mare şi atacă cetatea de scaun a Moldovei pe 26 septembrie. Asediul durează trei săptămâni, aşa cum se arată laconic în Letopiseţul anonim al Moldovei. Luca Arbore, portarul Sucevei, organizează apărarea şi respinge eroic atacul. Mai mulţi cronicari poloni dau detalii despre bătălie, impresionaţi de eroismul sucevenilor şi de strălucita strategie de apărare concepută de Luca Arbore. Unul dintre ei, Bernard Wapowski, cu uimire şi admiraţie nereţinută, evocă extraordinara desfăşurare de forţe sub zidurile Sucevei şi rezistenţa supraomenească a oştenilor de sub comanda lui Luca Arbure:
“După ce s-au întins corturile la Suceava şi după ce s-a aşezat tabăra în formă de cerc, începură să aşeze maşinile pentru dărâmarea cetăţii, care era durată din ziduri tari. Se întrebuinţară la această împresurare mai multe tunuri, dintre care două mai ales erau de o mărime uimitoare. Unul era tras de 40, celălalt de 50 de cai. Cetatea era întărită cu o garnizoană foarte puternică şi se apăra cu o foarte mare bărbăţie. (subl. n.) Ce se dărâma ziua, noaptea puneau soldaţii din garnizoană la loc. În cele din urmă, se făcu în zid o mare deschizătură, pe care moldovenii o astupară cu stejari bătuţi cu noroi şi cu alte lucruri. Şi aveau şi ei tunuri şi alte maşini de război.”
Printr-o interpretare documentată a unei scrisori din 1504 a regelui Alexandru al Poloniei(1461-1506), fratele lui Ioan Albert, adresată episcopului de Warmia, cu atenţie la împrejurările bătăliei pentru cetatea Sucevei, istoricii de azi arată că Luca Arbore s-a întâlnit în timpul asediului cu Ioan Albert, pentru negocieri, refuzând categoric să capituleze. Regele polon i-a întins atunci o cursă portarului Sucevei, spune scrisoarea:
“Căci mare este printre moldoveni vrajba şi dezbaterea, pe cine să ridice la domnie, adică pe Bogdan, fiul domnului, sau pe un alt moldovean, căpitanul Sucevei numit Arbure, căruia fratele nostru, răposatul rege Albert, fiind în Moldova şi asediind cetatea Sucevei, i-a întins o cursă şi l-a atacat având asupra aceluia bănuiala că ar avea ambiţii la domnie.”
Este evident că Ioan Albert i-a propus lui Luca Arbore să îl trădeze pe Ştefan cel Mare, în schimbul tronului. Dar Luca Arbore a respins viclenia regelui polon. Drept răsplată, acesta a încercat să îl captureze şi să îl ucidă, fără să reuşească. Este memorabil răspunsul dat de Luca Arbure regelui Ioan Albert, consemnat într-o cronică lituaniană a vremii. Cuvintele apărătorului cetăţii de scaun a Sucevei arată măsura adevărată a virtuţii sale, curăţia inimii şi tăria spiritului:
“Află sigur că noi, domnului nostru şi cetăţii sale nu-i putem fi trădători, căci al nostru domn, Ştefan voievod este în câmp cu oastea sa; dacă vrei, du-te, învinge-l, iar atunci cetăţile şi toată ţara lui vor fi în mâinile tale.”
Iată, deci, că Luca Arbure nu era un trădător! Iuda a trădat de prima dată. Putem asemăna întâlnirea dintre Luca Arbure şi regele polon cu întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi diavol, pe muntele din pustiul Carantaniei, când diavolul îi pune în faţă împarăţiile lumii şi slava lor. Mântuitorul Hristos refuză, spunând să te închini numai Domnului Dumnezeului tău şi Lui singur să-I slujeşti. Asemenea şi Luca Arbure refuză vehement orice act de trădare care îi este pus în faţă de regele polon. Dacă Luca Arbure era un tradător, putea folosi multele prilejuri de trădare pe care le-a avut cât timp l-a slujit pe Ştefan cel Mare şi apoi pe Bogdan al III-lea, pe domnul minor Ştefăniţă. Când vorbim, însă, de ascultarea lui Luca Arbore, înţelegem că, înainte de toate, el era ascultător de Dumnezeu şi din această lucrare a inimii lui decurge ascultarea faţă de Ştefan cel Mare şi faţă de fiul şi nepotul lui, cărora le-a fost loial toată viaţa.
Atunci când stai alături de un om ca Măria-Sa Ştefan-Vodă, este la fel ca atunci când stai lângă Hristos. Dacă nu eşti curăţit în fiinţa ta, nu poţi să Il slujeşti cu adevărat, pentru că te vei arde. Luca Arbure şi-a apropiat credinţa şi virtuţile Voievodului său, ca să le facă ale sale. Iar dacă Dumnezeu a îngăduit decapitarea lui tragică, poate că atunci a fost clipa încununării cereşti a lui Luca Arbore, ceasul când el era cel mai pregatit să moştenească Ȋmpărăţia cerurilor. Fie ca exemplul lui Luca Arbore să încălzească inimile urmăşilor şi să ne înveţe cum să ne aducem jertfă pentru lume, din dragoste de Dumnezeu.
Luca Arbore, portarul Sucevei Sfântului Ştefan cel Mare, a fost un om rar. Era capabil de cele mai măreţe gesturi. Iar aceste alegeri îl duc în legendă şi îi dau carisma părinţilor întemeietori de patrie, dar şi aura eroului care nu se înscrie în nicio paradigmă ultimă. Refuză toată viaţa limitele unui tipar comun în deciziile prin care naşte scenariul profund atipic al existenţei sale. Astfel, deşi are toate atributele superioare ale conducătorului – viziunea, forţa, inteligenţa şi descendenţa, alege să se pună întotdeauna în slujba şi în umbra domnitorului – Ştefan cel Mare, apoi Bogdan al III-lea, Ştefaniţă vodă, chiar când este provocat să facă altfel. Ȋngemănare între grandoare şi smerenie, Luca Arbore rămâne un om al Măriei- Sale. Nu este niciodată un pretendent la tronul Moldovei, deşi contemporani – moldoveni şi poloni, văd în el Voievodul, mai ales după moartea lui Ştefan cel Mare. Viaţa lui a fost marcată de puternice provocări, cărora le-a răspuns de fiecare dată prin sacrificiu, onoare şi înţelepciune. Fără compromisuri. Fără trădări.
Ȋntr-o epocă a trădărilor şi a comploturilor, Luca Arbore nu trădează niciodată. Dar sfârşeşte ucis, în chip simbolic, sub acuzaţia mincinoasă de trădare. De ce? Ȋn 1523, anul morţii sale, este cea mai importantă personalitate a Moldovei, vocea cu cea mai mare autoritate, atât pentru moldoveni, cât şi pentru poloni, unguri sau otomani. Când Stefăniţă Vodă – cel pe care îl crescuse şi îl pregătise pentru domnie ca pe propriul fiu – îi cere să părăsească politica de stabilitate şi de independenţa diplomatică construită de Ştefan cel Mare, el nu acceptă. Şi plăteşte, cu viaţa sa şi a fiilor săi, libertatea de a-şi asuma demn idealul, adevărul în care crede, dar şi virtutea înţelepciunii politice.
Ȋnsă, ca să ne apropiem direct de spiritul lui Luca Arbore, dincolo chiar de istorie, este de ajuns să ne uităm la biserica ctitorită de el. Toată minunata ei frumuseţe şi trăinicie este o proiecţie a inimii profunde a lui Luca Arbore. Dar oferit Mântuitorului, casă a lui Dumnezeu, unde Luca Arbore şi-a dorit odihna somnului de veci, biserica Sfântului Ioan Botezătorul este împlinirea unui om iubitor de Hristos. Luca Arbore ne învaţă cum să ne aducem jertfă pentru lume, din dragoste pentru Mântuitorul. Ne învaţă ascultarea şi despătimirea. De aceea, mereu alături de spiritul tutelar al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, el face parte din memoria cea mai vie a Bucovinei şi din moştenirea originară primită de bucovineni.
Protos. Porfirie Pescaru
