„Pocăința nu a fost doar în ziua de Duminică. Pocăința fiului risipitor nu a fost doar în momentul acela. Pocăința permanentă ne menține în starea de iertare, în starea de reabilitare.”
Astăzi, 28 februarie 2021, în Duminica a XXXIV-a după Rusalii, a Întoarcerii Fiului risipitor, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a slujit Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”.
În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, Preasfințitul Părinte a prezentat tâlcuirea Pildei Fiului risipitor și a subliniat felul în care este bine să se comporte păcătosul în ziua de Luni, în perioada de după iertarea primită de la Dumnezeu. „Pocăința nu a fost doar în ziua de Duminică. Pocăința fiului risipitor nu a fost doar în momentul acela. Pocăința permanentă ne menține în starea de iertare, în starea de reabilitare. (…) Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta este strigătul meu de fiecare zi, nu doar în Duminica Întoarcerii, nu doar în Duminica reabilitării și a iertării. De aceea zicem an de an în Postul cel Mare și seară de seară când ne rugăm acasă cu Canonul de pocăință, de pildă, Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! E vreodată suficient cât zicem? Niciodată.”
Ierarhul a atras atenția asupra felului în care este bine să fie manifestată adevărata pocăință. „Pocăința adevărată este o pocăință care mă luminează, mă împlinește și mă face și pe mine să mă simt iertat și bucuros. Dacă nu știm să trăim și o bucurie a pocăinței înseamnă că ceva nu a mers bine în întoarcerea noastră. Pocăința mea nu a fost desăvârșită, întoarcerea mea nu a fost cu toată inima. Pentru că atunci când mă întorc cu toată ființa mea las în urmă tot ce am greșit și rămâne locul gol și Dumnezeu îl umple. Și cu ce umple Dumnezeu nu poate decât bucurie să aducă.”
În încheiere, Preasfinția Sa a făcut un îndemn la recunoștință, la smerenie și la pocăință cu bucurie. „Ca să pot să-mi păstrez starea de iertare apoi, trebuie ca și în Lunea Întoarcerii Fiului risipitor și toată viața de după să însoțesc pocăința cu smerenie permanentă. (…) Semnul că am fost iertați și că am simțit și am lucrat iertarea și reprimirea de către Dumnezeu Tatăl cel Ceresc este o permanentă recunoștință, o permanentă mulțumire. Mulțumirea că, Doamne, nu ne-ai lăsat să stăm cu porcii, mulțumirea că ne-ai așteptat și că ne-ai primit. Mulțumirea că ne-ai iertat. Mulțumirea că nu ți-ai mai adus aminte de păcatele noastre. Mulțumirea că ne faci fii, mulțumirea că nu ne faci slugi. Asta face ca pocăința cu smerenie, cu recunoștință să fie o pocăință cu bucurie. (…) Să nu uităm niciodată unde am fost, să nu uităm că era rău cu porcii și cu roșcovele departe de Dumnezeu Tatăl și, cu atât mai mult, să îi mulțumim că ne-a adus înapoi în Casa Lui.”
Slujba Sfintei Liturghii a avut loc pe scena amenajată în curtea Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Răspunsurile liturgice au fost date de corul mixt al Catedralei Arhiepiscopale din Suceava.
SCURT ISTORIC
Tradiția atestă faptul că pe locul unde este astăzi biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din cadrul Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”a existat o biserică de dimensiuni reduse, care însă nu s-a mai păstrat.
Zidirea bisericii Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“ a fost începută în anul 1514 de Bogdan al III-lea, fiul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, lucrarea fiind terminată de nepotul acestuia, Ştefăniţă Vodă, în anul 1522.
Biserica mănăstirii fost pictată atât în interior, cât şi în exterior în perioada 1532-1534, sub domnia lui Petru Rareş.
La Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou din Suceava” a funcționat o școală teologică, sprijinită de marii mitropoliți ai vremii. Tot aici au lucrat caligrafi, gravori în lemn și în metal, miniaturiști sau dascăli de limba română, greacă și slavonă.
În Biserica „Sfântul Mar Mucenic Gheorghe”, sub un baldachin de piatră, se află racla cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou, aduse de la fosta Catedrală Mitropolitană a Moldovei, Biserica Mirăuţi, în anul 1589.
La 14 septembrie 1783, după 97 de ani de pribegie prin țări străine, moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost readuse la Suceava în timpul împăratului Iosif al II-lea al Austriei, ca urmare a demersurilor bucovinenilor (în special ale episcopului Dositei Herescu al Bucovinei) pe lângă autoritățile poloneze și austriece. Datorită numeroaselor minuni săvârșite de-a lungul timpului, Sfântul Ioan cel Nou este considerat ocrotitor al Moldovei.
În clădirile Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” a funcționat, din 1786, o școală clericală și apoi Institutul Teologic, începând cu 1826.
În perioada Primului Război Mondial, pentru a fi mai bine ocrotite, moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost duse, în toamna anului 1914, în biserica ortodoxă română din Viena. Ele au fost readuse în Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Suceava la 25 iulie 1918.
Mănăstirea a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei în perioada 1522-1677, iar din anul 1991, pe cel de reședință arhiepiscopală.
În anul 1993, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din cadrul mănăstirii pe lista patrimoniului cultural mondial.