Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite este o rânduială intermediară între păstrarea Sfintelor peste an şi împărtăşirea zilnică pe care credincioşii o practicau în vechime. Aceasta ne încredinţează de faptul că întreg cultul creştin sau rânduiala liturgică a Bisericii are în centrul său pe Hristos cel Răstignit şi Înviat.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Sfinţii Părinţi – în cadrul Sinodului de la Laodiceea (364-383) – au hotărât, prin Canoanele 49 şi 51, ca în Postul Sfintelor Paşti, în fiecare săptămână, de luni până vineri, să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie, iar pomenirea Sfinţilor Mucenici să nu se mai facă decât sâmbăta şi duminica, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, respectiv a Sfântului Vasile cel Mare. Astfel, de luni până vineri urma să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie, ci doar cele şapte Laude, aceste zile devenind aşadar zile aliturgice.
Hotărârile Sinodului amintit se întemeiau pe o veche tradiţie a Bisericii. Papa Inocenţiu I (401-417), într-o epistolă adresată episcopului Decenţiu de Eugubium, scria că, după o tradiţie apostolică, Sfânta Liturghie nu trebuie să se săvârşească în ultimele două zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, adică în zilele de vineri şi sâmbătă. Mulţi creştini însă, din evlavie, doreau să se împărtăşească şi în alte zile decât sâmbăta şi duminica, în special miercurea şi vinerea, după cum se obişnuia în Asia Mică în timpul Sfântului Vasile cel Mare. Aşa se face că în unele biserici s-a format obiceiul de a se păstra o parte din Darurile sfinţite în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite sâmbăta sau duminica pentru împărtăşirea credincioşilor în celelalte zile de post, respectând astfel, pe de o parte, hotărârile Sinodului de la Laodiceea şi, pe de altă parte, rigurozitatea postului în zilele de miercuri şi vineri.
Pentru ca ajunarea aspră din aceste zile să nu fie întreruptă, împărtăşirea avea loc seara, imediat după slujba Vecerniei. Dacă la început ritualul împărtăşirii în zilele aliturgice era foarte simplu, acesta s-a dezvoltat treptat, dobândind o solemnitate din ce în ce mai accentuată, slujba Vecerniei fiind unită cu anumite părţi din rânduiala Sfintei Liturghii.
Această nouă slujbă a primit numele de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât, deşi în cadrul ei nu se aducea jertfa cea fără de sânge, totuşi avea loc împărtăşirea credincioşilor. Pe scurt, am putea spune că este o Liturghie căreia îi lipseşte Anaforaua sau rugăciunea pentru sfinţirea Darurilor.
Originea şi vechimea acestei Sfinte Liturghii nu pot fi stabilite cu certitudine. Este sigur că a apărut iniţial în Orient, fie în jurul Ierusalimului, fie în Siria sau Imperiul bizantin. Rânduiala ei s-a conturat în secolele V-VI, ulterior hotărârilor Sinodului de la Laodiceea. Ea este atestată pentru prima dată într-o cronică pascală de origine alexandrină, scrisă în 645. În această cronică se menţionează că Heruvicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite – „Acum Puterile îngereşti…” – a fost introdus în cult de patriarhul Serghie al Constantinopolului, în 617. Definitivarea tipicului Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite a avut loc în cursul secolului al VII-lea, deoarece Sinodul Trulan (692) consfinţea, prin canonul 52, întrebuinţarea şi generalizarea ei. Astfel, Liturghia Darurilor urma să se săvârşească „în toate zilele Postului Patruzecimii, afară de sâmbăta şi duminica şi de Buna-Vestire”.
Autorul primei forme a Sfintei Liturghii numită a Darurilor mai înainte sfinţite nu este cunoscut.
Tradiţia bisericească o atribuie fie Sfântului Iacov, ruda Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, fie Sfântului Petru, Sfântului Marcu, Sfântului Atanasie cel Mare sau Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Epifanie de Salamina, Sfântului Gherman I, patriarhul Constantinopolului (secolul al VIII-lea).
Tradiţia siriană consideră că ea a fost alcătuită de patriarhul Sever al Antiohiei (511-518), iar cea apuseană o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.
Însă majoritatea manuscriselor din secolul al XII-lea îl menţionează ca autor pe Sfântul Grigorie cel Mare, numit şi Dialogul, papă al Romei († 604), care a petrecut mult timp (578-584/585) în Orient, ca nunţiu papal-apocrisiarh al papei Pelagiu III la Constantinopol. Nu există însă nici un argument istoric în favoarea acestei ipoteze.
Este posibil ca această tradiţie să aibă la bază o eventuală contribuţie a Sfântului Grigorie Dialogul la sistematizarea în scris a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Cel mai probabil, întocmirea rânduielii Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite este o lucrare colectivă, ce stă sub semnul anonimatului, aşa cum apare şi în Canonul 52 al Sinodului Trulan şi cum, de altfel, sunt şi celelalte Sfinte Liturghii care sunt atribuite Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur; se ştie, de pildă, că aceasta din urmă este numită de însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind a Sfinţilor Apostoli, nume sub care era de altfel cunoscută în Antiohia vremii sale.
Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite este aşadar o rânduială intermediară între păstrarea Sfintelor peste an şi împărtăşirea zilnică pe care credincioşii o practicau în vechime. Aceasta ne încredinţează de faptul că întreg cultul creştin sau rânduiala liturgică a Bisericii are în centrul său pe Hristos cel Răstignit şi Înviat. De altfel, această centralitate a lui Hristos o oglindeşte, deopotrivă, şi propovăduirea apostolică a Evangheliei, şi mărturisirea baptismală a celor ce primeau Botezul creştin.