În vederea răscumpărării omului, Hristos avea nevoie de o astfel de prezenţă cum era cea a Sfinţilor Apostoli, expresie că pârga omenirii a fost chemată spre a fi transfigurată de har. Osteneala apostolilor din timpul nopţii a fost zadarnică, întocmai învăţăturii neroditoare a fariseilor, cărturarilor şi saducheilor. Or, când pescuitul a început sub binecuvântarea lui Hristos, „fără de Care nu putem face nimic” (Ioan 15, 5), ei au prins peşte din belşug, încât au avut nevoie şi de ajutoare.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos a început şi s-a încheiat cu câte o pescuire minunată. Minunile acestea au fost săvârşite în acelaşi loc şi aproape în acelaşi cerc de martori, după spusele Sfinţilor Evanghelişti Luca (5, 1-11) şi Ioan (21, 1-14), care le-au consemnat în scrierile lor.
Pescuirea minunată relatată de Sfântul Evanghelist Luca (5, 1-11) reprezintă împlinirea unei profeţii vechi-testamentare: „Iată, voi trimite mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui [pescarii aduşi în discuţia versetului sunt apostolii, n.n.]; iar apoi voi trimite mulţime de vânători [vânătorii sunt preoţii din toate timpurile, n.n.], şi-i vor vâna de prin toţi munţii, de pe toate dealurile şi de prin crăpăturile stâncilor.” (Ieremia 16, 16).
Sfântul Evanghelist Luca plasează pescuirea minunată la începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos; Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte despre cea de-a doua pescuire minunată (21, 1-14), care a avut loc imediat după Învierea Domnului. Aceste minuni simbolizează misterul Bisericii în dubla sa ipostază, vremelnică şi veşnică, implicând o permanentă trecere din istoric în eshatologic.
Fericitul Augustin crede că minunea relatată de Sfântul Evanghelist Luca prefigurează Biserica ce avea să ia fiinţă la Cincizecime, iar cea consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan se referă la Biserica de la sfârşitul veacurilor.
Pescuirea minunată s-a petrecut pe Lacul Ghenizaret, – Marea Galileei ori a Tiberiadei, cum i se mai spunea respectivului lac –, pe fondul colaborării şi ascultării apostolilor faţă de Hristos (Luca 5, 5-6). Aşadar, după ce Hristos a adresat cuvânt mulţimilor, mai întâi de pe ţărmul mării, iar mai apoi din corăbioara-amvon a lui Petru şi a lui Andrei, – semn că după ce ne hrănim sufletul cu rugăciune trebuie să trudim şi pentru hrana trupului –, i-a poruncit lui Petru să vâslească mai la adânc – adâncul despre care face vorbire prefigurează adâncul tainelor lui Dumnezeu – şi acolo să arunce mrejele, abia drese, ca să pescuiască.
Corabia în care s-a urcat Hristos anticipă Biserica pe care o va întemeia El prin Jertfa Sa şi, respectiv, prin predica apostolilor, care vor deveni astfel pescari de oameni.
Circumspect, Simon Petru, cu toate că Îl cunoştea pe Hristos relativ de puţin timp, I-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.” (Luca 5, 5).
În ciuda evidenţei, întărită de experienţa lor de pescari, deşi nu era timpul propice pescuirii, fiind miezul zilei, Petru şi Andrei au făcut aşa cum li s-a poruncit. În I Regi este scris: „Ascultarea [de Dumnezeu n.n.] este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor.” (I Regi 15, 22). Cei doi au făcut precum li s-a poruncit şi „au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele” (Luca 5, 6). Ţineau tare la năvoadele lor, pe care abia le reparaseră, dar mai mult ţineau la Mântuitorul, dovadă fiind ascultarea lor, întrucât n-au invocat faptul că de acele mreje depindea existenţa lor şi a familiei.
Sfinţii Părinţi spun că mrejele rupte, aduse în atenţia referatului evanghelic, anticipau schismele şi dezbinările din Biserica lui Hristos.
Iubirea Sfinţilor Apostoli faţă de Hristos i-a făcut să preţuiască şi mai mult ascultarea, din care izvorăşte însăşi unitatea Bisericii. Iată de ce şi atunci, – cu prilejul pescuirii minunate –, şi în istoria Bisericii, truda Sfinţilor Apostoli nu a fost în zadar. Şi aceasta pentru că, după chemarea la apostolat, ei n-au mai pornit pe mare singuri. Hristos era cu ei, aşa încât osteneala le-a devenit roditoare. Lucrarea lor era lucrarea lui Hristos.
Neputincioşi în faţa minunii, ei au făcut semn celor din cealaltă corăbioară, fiilor lui Zevedeu, Ioan şi Iacov (Luca5, 10), să vină să le ajute (Luca 5, 7). Greutatea peştilor depăşea nu doar puterea lor fizică, ci şi puterea lor de înţelegere, căci plinirea harului depăşeşte orice limită raţională. Se petrecea sub privirile lor o minune, dar o minune pe care ei nu erau capabili să o înţeleagă. Singuri, apostolii au încercat să pescuiască toată noaptea, dar în zadar. Însă acum lacul se dovedeşte a fi bogat în peşte. Erau tot atât de mulţi peşti ca şi cei care vor răspunde mai târziu chemării lui Hristos, urmându-L.
Atunci Simon Petru, văzând minunea, a căzut plin de smerenie la picioarele lui Iisus şi I-a zis, conştientizându-şi nevrednicia: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5, 8). Desigur, reacţia sa a fost asemănătoare gestului pe care l-ar fi făcut un copil copleşit de personalitatea unui om vestit. Ştia că nu este vrednic să stea în preajma lui Hristos şi totuşi s-a aruncat la picioarele Lui, într-o rugăciune mută, pentru a mai rămâne măcar câteva clipe.
Minunea, fără îndoială, i-a înspăimântat. Întotdeauna lucrurile neobişnuite produc spaimă, anxietate; cu atât mai mult întâlnirea cu Dumnezeu, cum putem vedea şi la prorocii vechi-testamentari: Moise (Ieşirea 3, 6), Isaia 6, 5; Iezechiel1, 28, Daniel 8, 17.
Hristos a înţeles starea prin care trecea Simon-Petru şi, împreună cu el, şi ceilalţi ucenici. De aceea, a căutat să-l liniştească pe Petru, spunându-i: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.” (Luca 5, 10). Adică vei continua să îţi practici meseria, însă la un nivel duhovnicesc.
Iisus nu numai că l-a liniştit, ci, în acelaşi timp, odată cu liniştea adusă, l-a învestit în demnitatea de apostol. Îi dezvăluie perspectiva pescuirii oamenilor şi aducerea lor la o nouă viaţă, trăită cu şi în Hristos. Pescuirea simţită, naturală, dirijată de înţelepciunea şi priceperea omenească, va deveni pescuirea gândită, raţională, înţelepţită prin harul divin. Momeala folosită va fi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.
„De acum înainte” sugerează nu numai începutul unui altceva în viaţa lui Petru, ci şi desprinderea totală de trecut, de păcat: „Doamne, sunt om păcătos.” (Luca 5, 8). Aici este şi înţelesul tainic al nopţii, de-a lungul căreia apostolii s-au străduit zadarnic. Doar în lumina lui Hristos şi, implicit, a credinţei, truda lor capătă sens. Iar de acest lucru se vor convinge cu prisosinţă în ziua Cincizecimii.
„Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.” (Luca 5, 11). Ei înşişi au căzut, asemenea peştilor, în năvodul iubirii lui Hristos, spre a deveni pescari de oameni. Au lăsat totul în urma lor, pentru a fi împreună cu Hristos.
Minunea nu anticipează doar momentul chemării lor la apostolat, cât mai ales ne oglindeşte Biserica în misiunea sa. Atunci, ei „îndată” au lăsat toate şi L-au urmat pe Hristos, pentru a fi martori ai încercărilor, dar şi ai bucuriilor Sale.
În vederea răscumpărării omului, Hristos avea nevoie de o astfel de prezenţă cum era cea a Sfinţilor Apostoli, expresie că pârga omenirii a fost chemată spre a fi transfigurată de har. Osteneala apostolilor din timpul nopţii a fost zadarnică, întocmai învăţăturii neroditoare a fariseilor, cărturarilor şi saducheilor. Or, când pescuitul a început sub binecuvântarea lui Hristos, „fără de Care nu putem face nimic” (Ioan 15, 5), ei au prins peşte din belşug, încât au avut nevoie şi de ajutoare.
Într-adevăr, lui Petru şi Ioan le-au venit în ajutor cei de pe cealaltă corabie, adică cei care – deşi nu făceau parte dintre primii ucenici – vor fi chemaţi la lucrarea apostolatului. Iar prin ei au fost chemaţi apoi preoţii şi învăţătorii Bisericii, care au preluat şi continuat pescuitul iniţiat de Sfinţii Apostoli cu binecuvântarea lui Hristos. Numai sub o astfel de binecuvântare cum este cea pe care a primit-o Biserica – locul de manifestare a Împărăţiei lui Dumnezeu – vor avea roade bogate toţi cei care vor să ia parte la neîncetata lucrare a Bisericii în lume. Mărturie în acest sens stă Parabola năvodului: „Asemenea este iarăşi împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal şi, şezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 13, 47-50).
În parabolă, spre deosebire de peştii aduşi în discuţia minunilor, peştii prinşi sunt de tot felul, însă trierea lor urmează să se facă ulterior. Deci, ei nu au o semnificaţie exclusiv pozitivă, ci şi negativă, reprezentându-i pe cei care se vor pierde la sfârşitul veacurilor.
Fie ca şi noi, atunci când se va face trierea cea de pe urmă, să ne numărăm printre cei aleşi şi preferaţi de Dumnezeu, ca cei care am păzit cu sfinţenie cuvântul Mântutorului nostru Iisus Hristos încredinţat Bisericii Sale!