Chemarea celor excluşi din comunitate la cină subliniază dimensiunea misionară a Bisericii, în acord cu misiunea lui Hristos, care viza participarea păgânilor la comuniunea euharistică. De fapt, începutul predicării Evangheliei la păgâni, sau la neamuri, are ca paradigmă această invitaţie: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor.” (Matei 8, 11).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Parabola celor poftiţi la cină este relatată de Sfinţii Evanghelişti Matei (22, 1-14) şi Luca (14, 16-24) şi se numără printre parabolele care vizează Împărăţia lui Dumnezeu.
Această parabolă, în varianta Sfântului Evanghelist Matei, s-a citit şi în Duminica a XIV-a după Rusalii. Sfântul Evanghelist Matei nu vorbeşte propriu-zis despre o cină, ci despre nunta unui fiu de împărat. El a mai inserat în parabola propriu-zisă pilda „omului intrat la cină, fără haină de nuntă”, care a fost respins sub parusiala ameninţare: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Matei 22, 14).
Episodul cu cel respins apare şi la Sfântul Evanghelist Luca, în preambulul pildei, numai că la el accentul cade pe îndemnul, valabil şi pentru noi, astăzi, de a invita la cină „pe cei săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.” (Luca 14, 13-14).
Chemarea celor excluşi din comunitate la cină subliniază dimensiunea misionară a Bisericii, în acord cu misiunea lui Hristos, care viza participarea păgânilor la comuniunea euharistică. De fapt, începutul predicării Evangheliei la păgâni, sau la neamuri, are ca paradigmă această invitaţie: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor.” (Matei 8, 11).
Parabola citită astăzi are o dimensiune hristologică. Omul-împărat adus în discuţia parabolei este Însuşi Dumnezeu. El a făcut nuntă/cină Fiului Său, Iisus Hristos. Şi când toate au fost gata, Dumnezeu a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi, însă aceştia, subliniază referatul, n-au vrut să vină. Atunci, Dumnezeu, insistent, a trimis iarăşi alte slugi, dar ei, fără să ţină seama, au început, unul câte unul, să-şi ceară iertare, fiecare scuzându-se în funcţie de ce era stăpânit. Cel dintâi îşi cumpărase o ţarină şi era interesat să o vadă, dar este greu de crezut că nu o văzuse înainte de a o cumpăra; al doilea îşi cumpărase cinci perechi de boi şi trebuia să-i încerce, deşi îi încercase probabil şi înainte de a-i cumpăra; iar pentru al treilea, recent căsătorit, soţia sa avea prioritate (cf. Luca 14, 20).
Sfinţii Părinţi văd în cei trimişi să cheme invitaţii la cină pe fiii lui Israel, pe proroci, faţă de care conaţionalii lor au avut o atitudine josnică: „Au fost chinuiţi, […] au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.” (Evrei 11, 35-37).
Stăpânul casei, revoltat de comportamentul invitaților săi (vai, din păcate sunt şi astăzi astfel de oameni!), mâniindu-se, i-a spus slujitorului său: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.” (Luca 14, 21).
De remarcat este faptul că mai întâi i-a chemat pe cei din interiorul cetăţii. Şi fiind încă loc, i-a chemat apoi pe cei fără adăpost, de „la drumuri şi la garduri” (Luca 14, 23), adică pe cei din afara hotarelor cetăţii. Era foarte important pentru gazdă ca până şi ultimul loc să fie ocupat: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Însă acest „sileşte” nu trebuie înţeles inchizitorial.
Refuzul celor invitaţi era nejustificat. Grijile vieţii (ţarina), lăcomia după cele materiale (târgul) şi poftele trupului (căsătoria) nu pot fi motive serioase pentru a nu lua parte la cina împărătească (Matei 22, 2) ori la cina unui om oarecare (Luca 14, 16). Supărat, împăratul a intrat să-şi salute oaspeţii – răi şi buni – şi acolo a văzut pe unul dintre invitaţi care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Atunci i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12).
De unde să fi avut omul haină de nuntă, dacă el fusese invitat intempestiv? Evanghelistul notează însă că el nu a spus nimic, ci a tăcut. Sigur, la evrei, tradiţia era ca cei invitaţi să treacă pe la garderobă să îmbrace peste hainele de rând haina de nuntă. Însă acela nu făcuse aşa. Atunci, probabil indignat de acest lucru, dar şi de tăcerea sa, împăratul a zis slugilor: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară.” (Matei 22, 13).
„Întunericul cel mai din afară” este locul celor condamnaţi. Plângerea şi scrâşnirea dinţilor despre care se vorbeşte (Matei 22, 13) fac parte din chinurile acestui întuneric, din chinurile iadului. Sunt manifestarea exterioară a mustrărilor de conştiinţă.
Când Mântuitorul concluzionează: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Matei 22, 14), are în vedere pe cei puţini, care merită cu adevărat să fie în anturajul stăpânului. Despre „cei puţini”, Sfântul Pavel afirmă că sunt „o rămăşiţă aleasă prin har” (Romani 11, 5). Cu alte cuvinte, mulţime multă intră în Biserică, dar puţini sunt cei care se mântuiesc.
O întrebare care ar putea încolţi în minte este: Dar cei aşa-zişi răi, oare nu ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă? Se pare că şi aceştia ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu ar fi aderat la Vestea cea Bună adusă de fiul de împărat, care nu este altul decât Mântuitorul Hristos.
Cât priveşte omul fără haină de nuntă, el este omul păcătos, omul trupesc. Or, unul ca acesta nu poate să încapă printre cei care sunt îmbrăcaţi cu haina de nuntă a harului Duhului Sfânt. Un astfel de om nu poate să se facă părtaş nunţii cereşti şi cinei celei duhovniceşti.
Parabola se încheie cu ameninţarea: „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.” (Luca 14, 24). Da, nici unul din cei care au refuzat invitaţia nu va intra la ospăţul mesianic în Împărăţia lui Dumnezeu. Însă nu Mântuitorul este Cel Care i-a condamnat, ci, din păcate, ei înşişi s-au autocondamnat!