Joi, 29 feb.

Evanghelia de astăzi cuprinde ultima parte a cuvântării eshatologice rostite de către Mântuitorul și aduce în prim plan problematica legată de timpul celei de-a doua Sale veniri.

Dacă Evangheliile din zilele anterioare puneau în evidență semne premergătoare celei de-a doua veniri, vorbind despre timpul exact al acestui eveniment, decisiv pentru creștini, Mântuitorul spune: Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Sfântul Atanasie cel Mare atribuie această „neștiință” firii omenești a Mântuitorului, dar, în același timp, arată că, în virtutea dumnezeirii Sale, El este atotștiutor. Sfântul Ioan Gură de Aur motivează această afirmație, precizând:„Când a spus ucenicilor că nici îngerii, le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu știu nici îngerii; când a spus că nici Fiul, îi oprește nu numai să știe, dar să și cerceteze.”Potrivit aceluiași sfânt, „Domnul ținea mult să-i cinstească pe ucenici și să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoștință Tatălui Său, ca să le arate apostolilor că înfricoșător este lucrul acesta și să nu-L mai întrebe”. Sfântul Teofilact al Bulgariei aminteșteși motivul pentru care Mântuitorul ascunde această taină, arătând că ne este de folos să nu știm ceasul sfârșitului, astfel încât pururi să ne nevoim, așteptându-L pe Dânsul.”

Spre o pregătire continuă, spre priveghere ne îndemnă și pilda rostită de Mântuitorul, referitoare la stăpânul plecat departe, care Îl reprezintă pe Dumnezeu și care, lăsându-și casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui. Portarul deținea un rol însemnat în vremea aceea, pentru că avea grija bunurilor stăpânului său, îi oprea pe vizitatorii nedoriți să intre și păstra evidența sarcinilor cu care ieșeau ceilalți sclavi (Craig Keener). Timpul venirii stăpânului nu era cunoscut nici de portar, nici de slugi. El putea veni la oricare dintre cele patru străji ale nopții – conform diviziunii romane a timpului nocturn –  seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața. De aceea datoria slugilor era de a-și aștepta stăpânul în priveghere. 

Timpul nostru este prezentul. Asupra trecutului nu putem interveni decât prin pocăință și priveghere, iar de viitor nu suntem siguri. În secolul vitezei, când „timpul nu mai are răbdare cu noi” – după cum constata Marin Preda – îndemnul Domnului, de a priveghea, de a prețui fiecare clipă, pentru a o putea înveșnici trebuie asumat cu o atenție deosebită. Timpul din ziua de astăzi nu va mai fi mâine!