Evanghelia cuprinde două teme importante: 1. ura lumii față de Hristos și față de cei ce aleg să Îl urmeze și 2. mărturia venirii Mângâietorului (Duhul Sfânt).
Dacă ar fi necesar să rezumăm toată învățătura Mântuitorului Hristos, toate predicile și parabolele Sale, mai mult, dacă ar trebui să rezumăm toate volumele scrise despre învățătura Lui de-a lungul celor două milenii de creștinism scurse, într-o singură expresie, aceasta ar fi îndemnul făcut de Hristos discipolilor Săi: ,,Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu pe voi’’ (Ioan 15,12).
În contrast cu această iubire pe care creștinii și-o datorează reciproc, cât și necreștinilor, Hristos le vorbește Apostolilor despre ura lumii, o ură de care deja se loveau după ce acceptaseră invitația de a-L urma pe Mesia. Le era probabil dificil să înțeleagă de ce erau întâmpinați de unii (fariseii mai ales) cu ostilitate, deși Hristos predica cu o putere mult superioară proorocilor ,,vindecând toată boala și neputința în popor’’ (Matei 9,35). Hristos avea să le prevestească în repetate rânduri pătimirile ce Îl așteptau în Ierusalim. Însă, în ciuda faptului că El le tămăduia evreilor bolnavii și le învia morții, aceștia îl vor ucide în cele din urmă, iar șocul ucenicilor Mântuitorului avea să fie mult mai mare când Îl vor vedea crucificat. Le va fi fost cu siguranța dificil să înțeleagă această ,,ură a lumii’’.
Cheia înțelegerii este modul în care Hristos se exprimă: ,,Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște’’.
Dacă la începutul evangheliei după Ioan ni se spune că Dumnezeu iubește lumea (3,16), aici ,,lumea’’ este identificată cu cei ce au ales să respingă mesajul lui Hristos și, implicit, pe toți purtătorii mesajului. Cei care Îl resping pe Hristos, deși au impresia că o fac dintr-o așa-zisă libertate personală, sunt, fără echivoc, sub stăpânirea celui care a respins primul iubirea divină, Satan. Aceasta este și explicația urii pe care o manifestă ulterior respingerii. E relativ simplu de constatat acest aspect de-a lungul istoriei și chiar în zilele noastre. Vedem adesea fie atei sau agnostici, fie adepți ai altor credințe, manifestând o ură aparent inexplicabilă față de creștini.
O întrebare se impune aici: care este răspunsul cel mai nimerit la această ură?
Răspunsul îl găsim tot în cuvintele Mântuitorului Hristos. Pe de o parte, aflându-se pe Cruce, în suferință, privind lumea adunată să asiste la crucificarea Sa, Iisus exclamă: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc 23,34). De asemenea, cu puțin timp înaintea pătimirilor Sale, le-a spus Apostolilor și prin ei nouă tuturor: ,,în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!’’ (In 16,33). Ura la care se răspunde cu ură se va înmulți, se va înverșuna. Singura șansă de a rupe cercul vicios al urii este iubirea, iertarea.
În finalul pasajului biblic regăsim un alt subiect important: desemnarea Duhului Sfânt ca Mângâietor sau Parakletos (în traducere literală ,,Cel chemat pentru a mărturisi’’). Venirea Acestuia în lume va avea ca scop continuarea spre desăvârșire a activității mântuitoare desfășurate de Hristos. Ca ,,Mângâietor’’ îi va inspira și întări pe creștini, iar ca ,,Paraclet’’ sau ,,Duh al Adevărului’’ îi va apăra și le va fi alături în efortul lor de a mărturisi Evanghelia Împărăției.
Această ,,purcedere’’ de la Dumnezeu Tatăl (din latinescul procedo) desemnează mișcarea prin care Duhul Sfânt izvorăște din Tatăl și Se odihnește în Fiul, într-o comuniune treimică ce transcende coordonatele lumii create. Această expresie ioaneică (,,Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede’’) este de o importanță fundamentală pentru formularea articolului 8 din Simbolul Credinței (,,Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl purcede…’’), articol referitor la relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, relație pe care, din nefericire, creștinătatea romano-catolică o înțelege greșit, confundându-o cu trimiterea Duhului Sfânt în lume de către Hristos.
Pr. Prof. Dr. Adrian DUȚUC
