Cuvintele Mântuitorului despre adevărata credință, care răsturnau cadrele rigide conturate de arhiereii, cărturarii și bătrânii din Israel, ce limitau adesea viața religioasă la ritualuri formale și accentuau respectarea Legii în literă, nu în duh și, nu de puține ori, a unor legi proprii, formulate pentru a „interpreta” Legea lui Dumnezeu în termeni care să le deservească intereselor proprii și să le consolideze poziția în rândul poporului, precum și atitudinea reformatoare a Domnului – arătată de curând prin izgonirea vânzătorilor din templu (Mc. 11, 15-18) – au deranjat mult. De aceea, reprezentanții elitei religioase din Israel vin înaintea Domnului și Îi adresează întrebarea: Cu ce putere faci acestea? Sau cine Ți-a dat Ție puterea aceasta, ca să le faci? Cunoșteau foarte bine că Mântuitorul nu primise din partea lor autoritatea necesară slujirii și că nici romanii nu L-au împuternicit cu vreo autoritate anume. Așa că, pentru ei, răspunsul părea evident, iar provocarea trebuia adresată în public, tocmai pentru ca Mântuitorul să piardă încrederea celor care Îl urmau.
Despre autoritatea sacerdotală a Mântuitorului va vorbi Marele Apostol Pavel, tocmai în epistola adresată evreilor. El interpretează mesianic textul din Psalmul 109, 4, potrivit căruia Hristos Domnul are chemare de la Însuși Dumnezeu Tatăl (Evrei 5, 10), Care Îi zice: Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5, 6). Tot el demonstrează mai departe superioritatea acestei preoții, a lui Melchisedec, comparativ cu preoția levitică (preoția acelor vremuri), arătând cu argumente biblice (a se vedea Facere 14, 17 -20) că Avraam, strămoșul poporul ales, îi recunoaște autoritatea sacerdotală a lui Melchisedec, care era preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt și i se închină lui (Evrei 7, 1-4). Așadar preoția levitică, ai cărei reprezentați Îl întrebau pe Mântuitorul despre autoritatea cu care face acestea, nu era desăvârșită, ci limitată în timp (Evrei 7, 11-12), fiind rânduită în timpul lui Moise și drept urmare având și un sfârșit. Mântuitorul avea chemarea de la Însuși Dumnezeu, după rânduiala unei preoții existente mai înainte de Moise și de Avraam.
Mântuitorul ar fi putut vorbi despre autoritatea Sa, fiind El Însuși Dumnezeu, dar preferă să le răspundă iudeilor printr-o întrebare despre botezul lui Ioan, care îi pune într-o situație ingrată, aflându-se în imposibilitatea de a da un răspuns care să nu-i învinovățească. Ei nu au crezut în cele propovăduite de Sf. Ioan Botezătorul, așa cum nu credeau nici în cuvintele Mântuitorului.
Dacă întrebarea ar fi fost una sinceră, izvorâtă din neștiință, cu siguranță că Mântuitorul le-ar fi vorbit despre autoritatea cu care făcea acestea. Cuvintele lor erau însă pline de viclenie, iar pe cel viclean îl urăște Domnul (Psalmul 5, 6).
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (I Petru 5, 5).
Arhid. Prof. Dr. Bogdan-Mihai HRIȘCĂ
