Anul acesta se împlinesc, pe 28 iunie, 81 de ani de la invazia și ocuparea de către trupele sovietice a Nordului Bucovinei, Basarabiei și a Ținutului Herța. România pierdea o șesime din teritoriul național și un sfert din populația Țării. Argumentul invocat din partea URSS de a lua Bucovina de Nord drept „recompensă pentru deținerea Basarabiei timp de 20 de ani de către România, este unul care nu are seamăn în analele dreptului internațional!”, exclamă Gustav Wilhelm Bolinder, etnograf și arheolog suedez, pasionat călător și cercetător al culturii populare din diferite părți ale lumii, care în 1943 face o călătorie de documentare în România și publică pe 19 iulie un reportaj din România în ziarul Dagens Nyheter. Abuzivul pact Ribentrop-Molotov și anexele sale secrete din 23 august 1939 erau necunoscute României, dar a condus la martirizarea a peste 1 milion de români, deveniți cetățeni sovietici, în perioada 1940-196. Apocaliptice vremuri: represiune planificată în masă împotriva unui popor, neîntreruptă, zi de zi, la scara întregii populații-asasinate, masacre, deportări, înfometare, deznaționalizare, rusificare.
Dar tot anul acesta, pe 12-13 iunie, se împlinesc 80 de ani de la primul val de deportări sovietice din teritoriile românești ocupate și anexate samavolnic de Imperiul Roșu, un imperiu al fărădelegilor nemaiauzite și nemaiîntâlnite vreodată în lumea civilizată. După masacrele sângeroase de la Lunca, Fântâna Albă și Crasna din iarna și primăvara lui 1941, hoardele ateiste, ale secerii și a ciocanului, operează deportarea a mii de persoane, care erau ridicate noaptea din casele lor, urcate în vagoane de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană și trimiși în Siberia și în Asia Centrală. Numărul total al deportaților este estimat de istorici între 22.000-30.000 persoane. Pe vagoane scria: „tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori!” Sau „emigranți voluntari”. Cinism inegalabil, demonic. Din stația Cernăuți au pornit 340 de vagoane iar din gările Basarabiei alte 841 vagoane.
Însă acest episod martiric din iunie a fost prefațat de un altul similar din luna mai, gândit ca o repetiție general pentru viitoarele represalii sovietice. În ziarul ”Bucovina”, din iulie 1941, editat la Cernăuți sub administrație românească, întâlnim următoarea mărturie: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoțite de milițieni, care au ridicat mii de familii românești și anume dintre acelea care aveau pe câte cineva trecut în România. Bărbați tineri și bătrâni, femei de toate vârstele și copii au fost închiși, aproape ermetic în vagoane… fără apă, cei mai mulți fără mâncare și duși , Dumnezeu știe unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după zece zile nu au mai rămas nici jumătate din acele ființe nenorocite. S-au înădușit, sau au murit de boli, de foame și de sete pe drum”.
Istoricul Petru Grior, președintele Centrului de Cercetări Istoricești Culturale din Cernăuți, descrie în volumele „Cartea Durerii. Martirii României”, cu suflet îndurerat și cu mare acuratețe științifică amploarea golgotizării Bucovinei în timpul persecuțiilor staliniste: „La început de Cireşar. Deportările din mai, efectuate sub conducerea celor 724 de reprezentanți ai organelor sovietice de represiune şi activişti ai Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în timpul cărora au fost duşi în neagra străinătate băştinaşii din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţa, au constituit o repetiţie pentru viitoarele deportări în masă ale locuitorilor din ţinut… În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de venetici înarmaţi şi activişti sovietici au năvălit mişeleşte în casele băştinaşilor, construite sau cumpărate cu atâta trudă. Au năvălit ca tâlharii de drumul mare, cu ochii injectaţi în sânge, cu ura cuibărită în inimi, cu sudalmele în colţul gurii. Cu răcnete sălbatice, rostite în limbi străine, satrapii stalinişti au scos pruncii din aşternut, au îmbrâncit mamele şi au lovit în obrajii taţilor. În această condamnabilă acţiune împotriva umanităţii s-au petrecut atunci lucruri tragice, care n-au zguduit însă nici până astăzi conştiinţa celor ce au ordonat şi executat această operaţiune, căci veneticii, care au participat la aceste crime, erau obişnuiţi cu atrocităţile. NKVD-ul a fost compus din călăi. Dar ce au simţit în acea noapte infernală trădătorii neamului, care au lăsat în urma lor durerea straşnicului blestem, lacrimi de sânge şi rănile adânci, arzânde, cele mai groaznice chinuri. „Nu da, Doamne, nimănui soarta deportatului! sau „Beria, Beria, ai umplut Siberia! Nu cu hoţi, nu cu tâlhari, / Cu românii gospodari!”. Acestea erau versurile unui „pierdut cântec” al deportaţilor, care „se-întoarce, tremurat”, pe viorile sufletului omenesc, fiindcă pentru băştinaşii din actuala regiune Cernăuţi, acea noapte de început de vară va dăinui veşnic în memoria neamului. Ea s-a transformat într-un infern. Urlau îngrozitor câinii, boceau sfâşietor femeile despletite, plângeau fără întrerupere pruncii, îngurau activiştii sălbătăciţi, scârţâiau înfiorător căruţele, nevinovaţii apucau drumul Siberiei. Rămâneau vitele sărmanele fără hrană şi apă, se prăpădeau averile agonisite o viaţă în sudoarea frunţii, bărbaţii încleştau pumnii, nedreptatea a cuprins pământul strămoşesc. Fărădelegea s-a ridicat la rang de politică de stat. Regimul stalinist dorea sânge de român.
Despre persecuţiile staliniste s-a scris şi se va scrie cât timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de azi şi de mâine, cei peste 70.000 de martiri „răpuşi de gloanţe, epidemii şi mizerie ne sunt rubedenii şi înaintaşi”. Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin, menţiona: „Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sângeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decât altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea şi a unei reacţiuni ideologice fără precedent în istorie”.
Martirii au rămas în flacăra plăpândă a lumânării, în florile primăverilor, în doina frunzelor de aramă, în vocea ierbii, în murmurul izvoarelor spuzite de dor… Martirii au rămas în melancolia nopților cu lună, în farmecul apusurilor aurii, în lacrima trecutului, ca un omagiu. „Un memorial neîntrerupt, în episoade catehetice inegalabile decât de istoria biblică, precum o jertfă în direct ce se derulează pe ecranul și catapeteasma Istoriei României, este viața românilor bucovineni de 81 de ani încoace.
Pe jertfa lor Biserica lui Hristos ostenește cu nădejde și încredințare, în Duh și în Adevăr, la vindecarea rănilor spre renașterea vieții românești în cele două părți ale Bucovinei răstignite. Spre iertarea păcatelor, spre viața veșnică, spre renașterea vieții în Hristos a celor de azi și de mâine, să fie în veci pomenirea lor.
Spre iertarea păcatelor, spre viața veșnică, spre renașterea vieții în Hristos a celor de azi și de mâine, să fie în veci pomenirea lor.
