Deși încărcate de un puternic simbolism, catavasiile, în unele situații, sunt ignorate, citite sau cântate cu repeziciune la slujba Utreniei. Substantivul catavasie, cu pluralul catavasii, are rădăcini în grecescul katavasis cu înțelesul de coborâre. Părintele Nicolae D. Necula, regretatul liturgist ortodox, arată că denumirea liturgică provine de la gestul făcut de psalți, care în momentul psalmodierii acestora, coborau din ambele străni, dreaptă și stângă, venind în mijlocul bisericii pentru a cânta împreună irmosul[1].
Însă, cu toate acestea, înțelesul termenului grecesc nu se reduce la un simplu gest; el, de fapt, merge până la izvoarele mitologiei grecești. Astfel, de pildă, Joseph Campbell, în volumul intitulat Mitologia primitivă face câteva observații interesante, cum ar fi acela că, la origine, termenul kathodos (coborâre) era legat de așa-numitul festival al semănatului, unde denumirea caracteriza prima zi a festivalului religios, împreună cu adonos (urcarea). A doua zi era denumită nesteia (post) și ultima kalligeneia (naștere frumoasă)[2]. Dincolo de puternicul simbolism ce poate fi citit în tandem cu evenimentele creștine ale ascezei și postului, privite sub forma unei deșertări, a eliberării din robia păcatului pentru întâmpinarea lui Hristos cel Înviat, rămâne important faptul că deja se pot observa primele semne ale unei posibilități de a interpreta exegetic cea dintâi catavasie la Nașterea Domnului.
Cele trei imperative inițiale adresate credincioșilor, de slăvire, de a întâmpina și de a se înălța denotă deja faptul că imnograful s-a inspirat din textul Scripturii, deoarece ele sunt precedate de identitatea umană pe care a asumat-o Domnul. Imnograful începe cu nașterea Domnului, folosind ca bază textul din Matei 2, 1: „Și născându-Se Iisus în Betleemul iudeii în zilele lui Irod împăratul, iată, magi de la Răsărit au venit în Ierusalim”. Aici, prin folosirea unui genitiv absolut temporal născându-Se, evanghelistul asociază nu doar evenimenul Nașterii Domnului cu asumarea umanității; mai mult, textul vrea să arate că numele Iisus poate fi asociat ebraicului Mașiah (Mesia). Sensul este limpede: Iisus este adevăratul Mesia davidic. Este și o aluzie la o profeție veterotestamentară, anume la Micheia 5, 1: „Iar tu, Bethleeme, casă din Efrata, prea mititel ești ca să fii între miile lui Iuda! Din tine Îmi va ieși Unul ca să fie conducător în Israel, și obârșiile Lui, dintru început, din zilele veacului”[3]. Este vorba despre unul dintre paradoxurile divine: cele neînsemnate în ochii oamenilor, capătă o importanță crucială în ochii Domnului!
Mai mult, un aspect deosebit de interesant este acela că, de obicei, în textele biblice, „propozițiile care încep cu expresia kai egeneto, sunt urmate, de obicei, de precizări temporale, iar în cărțile profeților egeneto este înlocuit cu logos, așadar cu acel cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează profetului[4]. Acum, într-o încercare de hermeneutică mistagogică a subiectului, trebuie să remarcăm faptul că este vorba aici despre același Cuvânt care nu mai este adresat lumii de către Tatăl verbal, nu mai e redus la stadiul de simplă revelație; Cuvântul Se întrupează iar, prin acest act, omul se îndumnezeiește în El!
Revenind la textul primei catavasii, observăm că, în continuarea celor afirmate până aici, credincioșii sunt invitați să Îl întâmpine pe Hristos care vine din ceruri. Așadar, este vorba despre o aluzie la un text din Ioan 1, 18: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.
Situația devine interesantă: deși sunt numeroase precizări în textele veterotestamentare cu privire la incapacitatea omului de a lua contact vizual cu Dumnezeu, așa cum arătase Philon din Alexandria, pentru care „Logos-ul, în calitatea Sa de icoană a lui Dumnezeu, face posibilă vederea Aceluia care este invizibil”[5], totuși prin evenimentul unic al Întrupării, Dumnezeu Se face văzut, experiat senzorial. De aceea El poate fi întâmpinat de către fiecare persoană. În Vechiul Testament, Dumnezeu (YHWH) vorbea cu poporul israelit; vocea Sa era cea care conferea călăuzire.
Acum, pe de o parte, Dumnezeu vine în întâmpinarea umanității, iar umanitatea are menirea de a-I răspunde prin înălțarea cu duhul la adevărulire revelate mai presus de ceruri. Din acest motiv, îndemnul adresat lumii prin expresia „cântați Domnului tot pământul” poate fi înțeleasă prin aceea că este necesar ca, de fiecare dată când ne raportăm la Dumnezeu, conștiința trebuie să ne arate că fiecare dintre noi, în Hristos, este încredințat/ încredințată iubirii Tatălui. „Adevărata încredințare în mâinile lui Dumnezeu constă, potrivit Sfinților Părinți, în fidelitate față de gândirea biblică – în unirea omului și a creației cu Dumnezeu, înseamnă ieșirea din starea de separare, de autonomie aparentă, de existență doar pentru sine și în sine. De aceea Fericitul Augustin putea spune că adevărata jertfă este civitas Dei, adică umanitatea transformată de iubire, îndumnezeirea creației și încredințarea tuturor lucrurilor lui Dumnezeu: Dumnezeu totul în toate (I Corinteni 15, 28)”[6].
Din aceste elemente, succint prezentate, cred că învățătura principală care se desprinde din prima catavasie la Praznicul Nașterii Domnului este aceea de a confirma realitatea Întrupării, a faptului că Dumnezeu există, că S-a înomenit din iubire față de noi și că noi Îl putem întâlni iconic nu doar atunci când Îi privim chipul zugrăvit, ci și când ne înălțăm spre cele de sus la fiecare slujbă, mai ales la Sfânta Liturghie, așa încât, prin atenția acordată fiecărei cântări liturgice, putem spune – parafrazându-L pe academicianul francez André Frossard – Dieu existe, je lʹai rencontré! (Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!).
Pr. Claudiu Coman
Parohia Sfinții Voievozi – Râșca
[1] Nicolae D. Necula, Catavasie, în: Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan (coord.), Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Basilica, București, 2019, p. 155.
[2] Joseph Campbell, Mitologia primitivă. Măștile zeului, vol. 1, traducere din limba engleză de Cristina Jinga, Editura Trei, București, 2022, p. 178.
[3] Am optat aici pentru varianta Septuagintei în ceea ce privește textul din Cartea profetului Miheia, datorită fidelității cu care Sfinții Părinți au citit textul acesteia și l-au comentat.
[4] Rinaldo Fabris, Evanghelia după Sfântul Ioan. Traducere și comentariu, traducere din limba italiană de pr. Cristian Ungureanu, Editura Sapientia, Iași, 2016, p. 108.
[5] Rinaldo Fabris, Evanghelia după Sfântul Ioan …, p. 133.
[6] Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea), Spiritul Liturghiei. O introducere, traducere din limba germană de Dan Siseman, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2022, pp. 35-36.
